Timpul prezent

Experții internaționali vorbesc despre o ofensivă majoră a Rusiei în această vară, menită să străpungă linia frontului și să distrugă moralul Ucrainei. Cum se pregătește Ucraina? Ce perspective sînt pentru încetarea războiului? Care sînt mizele trilateralei Romînia-Republica Moldova-Ucraina, format ce s-a reunit ieri pentru prima oară la nivel de președinți, la Odesa? Am întrebat-o pe Angela Grămadă, cercetătoare a spațiului ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale.Angela Grămadă: „Există mai multe știri de pe frontul de est din Ucraina și cifrele arată că partea rusă a reușit să ocupe mai mult teritoriu în luna mai comparativ cu celelalte luni. Practic, partea rusă a început deja această ofensivă, avansează în anumite regiuni și, dacă e să le dăm crezare experților ucraineni dar și internaționali pe care i-ați menționat, există cîteva localități unde bătăliile se vor concentra foarte mult și anume Konstantinovka, Pokrovsk plus orașe în care există o populație foarte mare precum Harkov și Sumî, Harkov fiind al doilea oraș ca mărime din Ucraina. Practic rușii avansează foarte mult pe partea de regiuni Donbas, Doneţk plus Zaporojie și nu lasă deloc în pace nici Hersonul dar în Herson lucrurile stau un pic diferit pentru că acolo, menționează locuitorii din regiune, malul stîng al Niprului este mult mai atacat. Practic rușii atacă în interiorul zonelor pe care le-au ocupat și a fost distrusă și o clădire chiar în orașul Herson. Deci ei atacă inclusiv populația ucraineană de pe malul stîng dar și populația ucraineană de pe malul drept al Niprului.”Cît de departe sîntem de încetarea războiului din Ucraina?Angela Grămadă: „Dacă e să credem și statisticile oferite de Federația Rusă, dar și expertizele oferite de analiștii militari, atunci Federația Rusă ar mai avea muniție – mă refer la capabilitățile de a continua această ofensivă dură împotriva Ucrainei – pînă în anul 2026. De aceea ei încearcă acum să pună cît mai multă presiune, pentru că se restrîng opțiunile și oportunitățile, și economice și militare, pentru această țară. Va trebui să vedem ce se întîmplă pe linia frontului în perioada verii și în primele două luni ale toamnei, ca să putem să evaluăm corect care sînt și opțiunile Ucrainei de a rezista în fața acestei agresiuni.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

Astăzi la Odesa are loc summitul regional Ucraina-Europa de Sud-Est, găzduit de preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski, la care participă şi președintele României Nicușor Dan, preşedinta Republicii Moldova Maia Sandu şi alţi lideri din zonă. După ce Odesa a fost recent ţinta unor atacuri masive cu drone, azi noapte şi azi dimineaţă la Odesa au sunat din nou alarmele aeriene. Acesta este contextul în care se desfăşoară summitul. Ce semnificaţie are întîlnirea liderilor sud-est europeni în acest climat tensionat? L-am întrebat pe jurnalistul Mihai Isac.Mihai Isac: „Acest al patrulea summit Ucraina-Europa de Sud-Est are loc în condiţii drastice de securitate. Federaţia Rusă şi-a făcut un obicei din a ataca diferite oraşe din Ucraina în momentul în care au loc întîlniri importante între Ucraina şi statele partenere. Este al doilea exerciţiu de acest nivel al preşedintelui României Nicuşor Dan, este a doua vizită la un summit important, după participarea la summitul B9 cu statele baltice, la Vilnius. Prezenţa României în acest format este importantă atît pentru relansare politicii externe a României, dar şi pentru a demonstra, pe plan intern şi pe plan extern, că statul român este din nou funcţional.”Care este semnalul transmis Moscovei prin summitul de la Odesa?Mihai Isac: „Semnalul este clar: Ucraina nu este singură, Ucraina nu este învinsă. În pofida pierderilor de pe front, totuşi, vedem că Federaţia Rusă nu reuşeşte să înfrîngă capacitatea de luptă a Ucrainei şi voinţa poporului ucrainean de a rezista. Vedem de asemenea prezenţa la Odesa a preşedintelui sîrb Aleksandar Vucic, un cunoscut prieten al preşedintelui Putin – e clar că ceea ce se întîmplă în regiune îi îngrijorează chiar şi pe cei mai fervenţi aliaţi ai preşedintelui Putin. (...) Este pentru prima dată cînd Vucic vizitează Ucraina după declanşarea invaziei pe scară largă, în februarie 2022. Desigur, Serbia are propriile sale interese atunci cînd susţine integritatea teritorială a Ucrainei. Să nu uităm că Belgradul se află într-un război dur cu autorităţile de la Priştina, capitala Republicii Kosovo, pentru a împiedica recunoaşterea independenţei acestei foste provincii de către majoritatea statelor lumii. Republica Kosovo este recunoscută de o mare parte a statelor Uniunii Europene, România nu este unul dintre aceste state. Serbia are, de asemenea, interese foarte mari cînd vine vorba de Republica Srpska din Bosnia şi Herţegovina, o regiune locuită majoritar de etnici sîrbi. În acest moment putem vedea un interes al Federaţiei Ruse ca domnul Vucic să participe la acest summit. Sau această participare poate fi o încercare a administraţiei prezidenţiale de la Belgrad de a îmbuna statele Uniunii Europene, avînd în vedere că Serbia depinde economic de UE.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Proteste violente au izbucnit la sfîrșitul săptămînii trecute la Los Angeles, ca urmare a raidurilor agenților federali pentru imigrație care au vizat persoanele fără acte. Sîmbătă, Donald Trump a semnat un ordin pentru desfășurarea a 2.000 de membri ai Gărzii Naționale la Los Angeles, gest criticat de guvernatorul Californiei, democratul Gavin Newsom, care consideră acțiunea „intenționat provocatoare” și menită să ducă la și mai multe tensiuni. Este şi o confruntare între republicani și democrați acest conflict din California? Cum va evolua situația? I-am întrebat pe politologii Vlad Adamescu şi Răzvan Petri, co-fondatorii platformei „Politică la minut”. Era previzibilă o reacție în stradă la Los Angeles față de politicile privind imigrația ale președintelui Trump?Vlad Adamescu: „Probabil că era previzibilă, avînd în vedere reacţia total disproporţionată a guvernului federal, a administraţiei Trump cînd vine vorba de deportările din stradă, pur şi simplu. Există suspiciuni destul de rezonabile că nu sînt doar imigranţi ilegali cei care sînt luaţi de pe stradă. Am văzut destul de clar că se face ceea ce se numeşte racial profiling, adică, dacă pari a fi imigrant din America Latină, eşti în pericol să fii ridicat de pe stradă şi deportat. Au fost tot felul de scandaluri în ultima perioadă în SUA. Stephen Miller, consilier de rang înalt al preşedintelui Trump, care se ocupă de imigraţie, a spus că trebuie să crească deportările şi arestările, trebuie să ajungă undeva la 3.000 de arestări de imigranţi aşa-zis ilegali în fiecare zi, să meargă şi la supermarketuri, în parcările supermarketurilor şi să îi ridice. Los Angeles, pe lîngă faptul că e o comunitate foarte diversă, are şi un istoric cînd vine vorba de proteste violente împotriva autorităţilor federale şi a autorităţilor în general. Ne aducem aminte de LA Riots din 1992, de tensiunile rasiale din Los Angeles.”Sînt şi alte oraşe americane cu un număr semnificativ de imigranţi. De ce tocmai la Los Angeles au izbucnit acum aceste revolte?Răzvan Petri: „La Los Angeles au fost la sfîrşitul săptămînii trecute o serie de raiduri în aceste comunităţi de imigranţi. Uneori imigranţi cu acte în regulă, care erau de ani de zile acolo, au fost luaţi de pe stradă, luaţi din sînul familiei şi duşi în centre de detenţie, fără dreptul familiilor de a-i vedea. Los Angeles a fost targetat pentru că este un oraş atît de divers, cu imigranţi. Dar este foarte important de spus şi că este într-un stat controlat de democraţi, ceea ce se numeşte a Democratic stronghold, adică o fortăreaţă pentru democraţi, un stat fanion al democraţilor, de multă vreme. Los Angeles are primar democrat, statul are guvernator democrat şi s-a dorit crearea unor tensiuni. Preşedintele american vrea să arate că poate să meargă în aceste zone democrate, pe care el a spus că democraţii nu ştiu să le administreze – l-a făcut incompetent pe guvernator – şi că, cu puterile federale pe care le are, poate să intre în aceste zone şi republicanii să facă ordine în aceste sanctuare democrate în care el spune că domină anarhia. De aceea a decis şi să federalizeze Garda Naţională şi să trimită trupe acolo, chiar dacă nu era nevoie. Să arate că democraţii nu ştiu să gestioneze situaţia şi că republicanii sînt cei care fac ordine în America şi ei sînt partidul siguranţei şi ordinii. Prin decizia de a trimite trupe acolo, preşedintele a vrut să transmită şi altor guvernatori sau aleşi locali democraţi că, dacă nu vor coopera cu noua administraţie, îi paşte aceeaşi soartă, federalizarea trupelor Gărzii Naţionale şi un astfel de spectacol de forţă trimisă să facă ordine. Un precedent foarte periculos.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

Multă ură s-a revărsat în ultimele luni în spațiul public, s-au făcut liste cu indezirabili, s-a ajuns la amenințări cu moartea. Cum am ajuns să ne urîm din motive politice? Ce alimentează ura asta? E posibil să o depășim? L-am invitat să discutăm aceste chestiuni complicate și greu de înțeles pe un susținător al importanței filosofiei în viața de zi cu zi. Cristian Iftode este profesor la Facultatea de Filosofie a Universității din București, unde conduce Departamentul de Filosofie Practică și Istoria Filosofiei. Recent, a publicat volumul „Mintea de pe urmă. Breviar de filosofie practică” (Editura TREI). Cristian Iftode: „În clipa în care se produce o descriere stereotipică a celeilalte părți, cu accente negative, caricaturale - celălalt descris în termeni de înapoiat, inferior intelectual sau moral -, deja apare un mecanism declanșator.”E o gîlceavă filosofică veche, dar mereu actuală: sîntem buni de la natură, dar pervertiți de societate sau sîntem răi din naștere? Ura față de ceilalți este înnăscută sau dobîndită?Cristian Iftode: „Nu cred că sîntem nici răi, nici buni de la natură, avem trăsături ambivalente și avem mecanisme de activare. Atît a îngerului, a părții bune din noi, cît și a bestialității. Jonathan Haidt, care este un psiholog moral faimos, ale cărui teorii se aplică foarte bine și pe zona de teorie și comunicare politică, la un moment dat folosește această metaforă: oamenii sînt 90% cimpanzei și 10% albine. Acel 10% albine poate fi folosit în situații speciale, în care se petrece ceea ce sociologia durkheimiană numește nevoia de apartenență, fără de care ajungem la anomie. (...) Ideea de filosofie socială vine să contrabalanseze imaginea individualistă, vorbind despre cît de mult sîntem ființe ultrasociale și cîtă nevoie de apartenență avem pe multiple planuri. Jonathan Haidt numește asta instinctul de roire: faptul că și oameni care pot trăi în culturi foarte individualiste, în ocazii speciale se pot simți nu doar solidari, ci se pot simți un singur trup, un singur corp social. Ei, problema cu acest instinct este că el poate fi salvator pentru o țară, pentru un neam, pentru un grup social, dar poate fi și instrumentat, manipulat în feluri absolut funeste, care să declanșeze războaie, genocid și toate grozăviile.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural  

Iulian Popa a publicat recent volumul de povestiri „Vizite neanunțate” (Editura Humanitas). Într-adevăr, cartea stă sub semnul vizitelor neanunțate, care marchează într-un fel sau altul viețile personajelor. Vieți aparent banale, în care la un moment dat se întîmplă ceva care le schimbă temperatura. Personajele nu sînt supereroi, ci oameni obișnuiți însă, în fiecare povestire, încă de la primele rînduri, în poveștile lor de viață se strecoară o tensiune, o așteptare, iminența unui eveniment. Nimic nu e în plus în aceste povestiri, și în același timp, autorul știe ce să lase nespus, ca cititorul să-și imagineze, să ducă povestea mai departe, dacă vrea. Am vorbit cu Iulian Popa despre noua sa carte, despre personaje, despre construcția tensiunii narative, despre economia stilistică și arta de a sugera, despre diferențele dintre proza scurtă și roman.Iulian Popa: „Imediat după ce am terminat prima carte de povestiri, Guadalajara, m-am apucat să dezvolt niște idei, niște schițe pe care le aveam de dinainte, notate în caiet. Și așa au ieșit, într-un stadiu incipient, vreo două, trei povestiri, care, întîmplător, aveau o vizită în ele. Mi-a plăcut cum sună și mi-am propus: ce-ar fi dac-aș scrie un volum întreg în care vizita să fie prezentă într-o formă sau alta. Fie că e vorba de o vizită la o persoană, fie că e vorba de vizitarea unui loc. Și am construit aceste povestiri ale unor vieți normale perturbate de ceva. Structura la care m-am gîndit a fost: pun această linie continuă a rutinei personajelor și, la un moment dat, un eveniment perturbator intră în scenă, le întrerupe viețile, uneori destul de brutal și de aici vedem ce se întîmplă.”Iulian Popa are un doctorat în fizică la Universitatea Stuttgart. A debutat cu volumul de povestiri „Guadalajara”, urmat de romanul „Între vii” - ambele au apărut la Humanitas. Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!O emisiune de Adela Greceanu  Un produs Radio România Cultural  

În 7 iunie are loc marșul Bucharest PRIDE. Comunitatea LGBTQ+ sărbătorește 20 de ani de la primul protest PRIDE din capitala României. Despre istoria acestui eveniment dar şi despre problemele cu care se confruntă comunitatea LGBTQ+ din România, despre valurile de ură îndreptată asupra ei, despre încălcarea unor drepturi fundamentale am vorbit cu Victor Ciobotaru, directorul executiv al Asociației Accept.Victor Ciobotaru: „Marşul Bucharest PRIDE 2025 este, probabil, ediţia cea mai importantă după prima ediţie. Prima ediţie a fost foarte importantă pentru că persoanele şi-au găsit curajul să iasă pentru prima dată pe străzile din Bucureşti. Iar 20 de ani mai tîrziu, în acest context, în acest climat în care vedem cît de mult a crescut discursul urii în spaţiul public, în contextul în care vedem cît de mult a crescut vizibilitatea partidelor extremiste, care atacă drepturile, şi nu doar drepturile comunităţii LGBT, dar şi ale unor întregi categorii de oameni din societate, în acest context, Bucharest PRIDE este cu atît mai mult un eveniment nu doar aniversar, ci e un eveniment necesar, care trebuie să se întîmple. Trebuie să continuăm să ieşim în stradă, să ne cerem drepturile şi, mai ales, să continuăm să luptăm pentru drepturile noastre. La marşul Bucharest PRIDE nu participă doar persoane din comunitatea LGBT, participă persoane care ne sînt aliate. Nu trebuie să fii parte dintr-o comunitate pentru a-i susţine drepturile. Trebuie doar să crezi în aceste valori ale egalităţii. Marşul Bucharest PRIDE este un eveniment intersecţional. Participă tineri, femei, persoane în vîrstă, din diverse categorii sociale. Pentru că marşul aduce la un loc oameni în diversitatea societăţii. Pentru o zi din an, marşul ne oferă un fel de imagine a cum ar putea să arate societatea românească în fiecare zi, dacă am fi trataţi cu toţii în mod egal şi ne-am raporta unii la ceilalţi ca fiind cetăţeni egali.”Fostul premier Marcel Ciolacu spunea că îi e teamă că ar putea să fie obligat să poarte fustă. Credeţi că va fi obligat de cineva să poarte fustă? Victor Ciobotaru: „L-am văzut dînd declaraţii imediat după ce s-a ales noul preşedinte şi nu l-am văzut îmbrăcat în fustă. A fost doar o altă încercare penibilă de a utiliza comunitatea LGBT într-un mod dezumanizant. Un obiect vestimentar, purtat de femei, de bărbaţi, nu te face nici mai puţin bărbat, nici mai mult femeie. Eu sînt anul acesta pentru prima dată în poziţia de director executiv al Asociaţiei Accept. E o responsabilitate foarte mare organizarea unui asemenea eveniment. Este cel mai mare eveniment civic, de drepturile omului din România, care a crescut constant de la an la an. Puteţi veni, vă invit pe dumneavoastră şi pe ascultătorii dumneavoastră să vă convingeţi că nu o să mă găsiţi în fustă, nu obligăm pe nimeni să se îmbrace în fustă. Tocmai asta este şi ideea acestui marş, că nu impunem absolut nimănui cum să se îmbrace, nu facem nici poliţia modei, fiecare este liber să vină aşa cum se simte cel mai bine. Îl aşteptăm pe domnul Ciolacu să vină la acest eveniment îmbrăcat exact cum se simte dînsul bine. Şi dacă va vedea bărbaţi în fuste, o să vadă că sînt inofensivi, nu o să-l atace niciodată şi n-o să încerce să-i ia drepturile.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

În România, cercetarea este un domeniu subfinanțat de ani de zile. Pentru 2025 a fost alocat un procent de 0,17% din PIB pentru cercetare-dezvoltare-inovare. În alţi ani a fost şi mai mic bugetul pentru acest domeniu. În contextul discuţiei mai ample despre necesitatea de a reduce cheltuielile publice, deputatul Claudiu Năsui a făcut o listă cu 178 de institute și centre de cercetare științifică, pe care le numește „agenții din cercetarea de stat” și despre care spune că „sînt făcute doar pentru a salariza politicieni, foști politicieni și tot felul oameni conectați la politicieni”. Există în societate o neîncredere profundă în instituţiile statului român. Cum ar putea fi recîştigată de zona de cercetare? Care e rolul cercetării pentru dezvoltarea unei societăți? I-am întrebat pe Roxana Bojariu, cercetător științific în cadrul Administrației Naționale de Meteorologie, și pe Daniel Șandru, președinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc.Daniel Șandru: „Pe site-ul institutului nostru, încă din 4 aprilie anul acesta, este în transparenţă un proiect de hotărîre de guvern care priveşte reformarea noastră instituţională prin renunţarea la 7 posturi – atenţie! – ocupate, nu doar vacante şi nebugetate de fapt, cum se întîmplă în alte poveşti de reformare a statului, inclusiv unul de demnitar. Deci noi ştim foarte bine ce avem de făcut, ştim că, la 20 de ani, institutul trebuie să fie mai suplu şi să se adapteze la nevoile societale din prezent. (...) Cred cu tărie că, întrucît au rol public şi sînt bugetate public, şi institutele de cercetare – şi mă voi referi la cele din zona conexă instituţiei pe care o conduc, spre exemplu Institutul de Istorie al Academiei – ar trebui să fie mult mai prezente în spaţiul public şi să livreze ceea ce oameni oneşti, bine documentaţi şi care se formează în timp, produc, încît să aibă şi un impact social. Dar nu putem judeca cercetarea în termeni economici.”Există în societate o neîncredere profundă în instituţiile publice. Cum ar putea fi recîştigată încrederea de zona de cercetare?Roxana Bojariu: „Da, criza a izbucnit în pandemie. Din păcate, lucrurile nu sînt uşor de corectat. Toţi actorii societăţii ar trebui să contribuie. E clar că rolul cercetătorilor e important. Ei trebuie să-şi traducă activitatea în limbajul pe care toţi cetăţenii îl înţeleg. Un profesor american, Kevin Trenberth, cu care am interacţionat, mi-a spus, cînd eram mult mai tînără, că, dacă nu reuşeşti să îi explici bunicii tale sau nepotului tău, nepoatei tale ceea ce faci şi să te înţeleagă, să-i captezi atenţia, nu prea are sens să continui cercetarea respectivă pentru că, pînă la urmă, chiar şi cercetările foarte sofisticate au o ieşire în societate, pe care trebuie s-o găseşti. Cercetătorii servesc societatea, nu se servesc doar pe ei. Bineînţeles că este o bucurie personală dar este, în acelaşi timp, şi un serviciu pe care îl faci societăţii. Şi societatea trebuie să înţeleagă care este serviciul pe care i-l aduci. ”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

La sfîrșitul săptămînii trecute, o femeie de 23 de ani a fost împușcată mortal pe stradă, în plină zi, de un bărbat care a abuzat-o ani de zile, încă de cînd era doar o fată de 14 ani. „Este al 25-lea caz de femicid din ultimele cinci luni. În fiecare an în România zeci de femei sînt omorîte doar pentru că sînt femei. Violența împotriva femeilor e insuficient sancționată, e tolerată de cei care ar trebui să ne protejeze și transformată apoi în context de blamare a victimei” se arată într-un comunicat al asociațiilor care au organizat protestul „Niciuna înfrîntă. Niciuna uitată. Niciuna mai puțin”. Crima este forma extremă a violenței. Crima aduce subiectul violenței împotriva femeilor la știri. Dar violența aceasta se manifestă în multe feluri, prin hărțuire, prin amenințări, prin încălcarea ordinelor de protecție precum şi prin alte forme, mai greu de identificat ca abuz. Ce poate face o femeie care e amenințată constant sau agresată fizic, cum se poate proteja, unde poate cere ajutor? De ce avem atîtea cazuri de femicid – e problema societății care tolerează violența împotriva femeilor, e eșecul instituțiilor care ar trebui să protejeze victimele, nu avem legi destule? Le-am întrebat pe Monaliza Cîrstea, directoarea Direcției Strategii, Politici, Programe și Parteneriate, din cadrul Agenției Naționale pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați, şi pe Iolanda Beldianu, de la Asociația Pas Alternativ, din Brașov.Monaliza Cîrstea: „Din nefericire, ne confruntăm cu un nivel foarte ridicat de toleranţă a societăţii cu privire la acest fenomen. Învăţăm de mici că unde dă mama, creşte, că. dacă nu te loveşte soţul sau partenerul. înseamnă că nu te iubeşte şi sîntem într-un fel programaţi să acceptăm şi chiar să ne resemnăm în faţa acestei violenţe domestice. Însă eu cred că lucrurile nu trebuie să stea aşa. Cred că avem legi solide. Şi nu o spunem noi, o spune Consiliul Europei care a evaluat modul în care România şi-a îndeplinit obligaţiile cu privire la implementarea şi armonizarea Convenţiei de la Istanbul şi, mai nou, avem şi o directivă europeană care impune şi mai multe reguli şi pe care noi ne străduim să le transpunem întocmai. Însă toate aceste legi trebuie să fie implementate şi acolo există mari probleme. Există mari probleme în cooperarea la nivel multidisciplinar între autorităţile locale care nu doresc să finanţeze suficient, nu iau în considerare problematica victimelor violenţei domestice. Profilul acestora este complex şi necesită o pregătire intensă, o instruire adecvată, în special din perspectiva de gen, din perspectiva de a înţelege nevoile lor, de a fi aproape de ele, de a le acompania în toate etapele de intervenţie de care au nevoie.”Iolanda Beldianu: „O femeie care este victimă a violenţei este practic captivă în acea relaţie în care agresorul a avut grijă şi timp să o izoleze, să o depriveze de legătura cu exteriorul, care ar putea să-i fie punct de sprijin la un moment dat. Eu militez pentru ideea că, atunci cînd sesizăm că este o situaţie de abuz, de violenţă, oriunde în preajma noastră – legea presupune şi chiar recomandă intervenţia şi a terţilor care ştiu de situaţie –, am putea să reclamăm şi să sesizăm organele îndreptăţite să intervină. Mă refer la poliţie, în primul rînd, atunci cînd e vorba de o situaţie de criză, dar pot fi apelate şi serviciile conexe, specializate – consiliere psihologică, psihoterapie, asistenţă socială, consultanţă juridică, înainte de reprezentarea efectivă în instanţă. Sînt lucruri la care o victimă poate să apeleze.  Nu putem să ne plîngem că nu avem legi. Nu legea este problema, ci aplicarea ei. Şi aplicarea se face cu oameni. Iar la acei oameni care devin instrumente ale aplicării legii – acolo este o mică problemă. Fenomenul violenţei e atît de frecvent încît îi atinge pe toţi, inclusiv pe cei care sînt în situaţia de a aplica legea.”Apasă PLAY pentru

Karol Nawrocki, candidatul Partidului Lege și Justiție (PiS), a câștigat alegerile prezidențiale din Polonia, cu 50,89% din voturile exprimate. Prezența la vot a fost de 71,31%, un record pentru Polonia. Cei doi candidați ajunși în turul al doilea, Karol Nawrocki și Rafał Trzaskowski, sînt reprezentanții celor două formațiuni politice principale din Polonia. Karol Nawrocki a fost susţinut de Partidul Lege și Justiție (PiS), partid din care face parte și actualul președinte, Andrzej Duda, partid care a fost și la guvernare vreme de opt ani pînă în 2023, cînd a cîștigat alegerile coaliția de centru-dreapta a actualului premier Donald Tusk, care l-a susținut la alegerile prezidenţiale pe Rafał Trzaskowski, primarul Varșoviei. În ce măsură victoria la limită pentru candidatul Partidului Lege și Justiție arată o divizare profundă a societății poloneze? Cum va arăta relația România-Polonia după alegerile prezidențiale din cele două ţări? Am întrebat-o pe Raluca Alexandrescu, conf. dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Raluca Alexandrescu: „În Polonia nu există în spaţiul public discursuri pro-ruse. Această absenţă a filo-rusismului se explică printr-un trecut, printr-o istorie construită în spiritul acestei opoziţii faţă de Rusia şi care nu a dispărut şi nu s-a slăbit. Războiul din Ucraina nu a făcut decît să exacerbeze angoase istorice profunde legate de ameninţarea rusă.”Ce șanse are guvernul Donald Tusk să implementeze reformele pe care și le-a propus, după alegerea candidatului susținut de PiS?Raluca Alexandrescu: „E foarte complicată situaţia guvernului Tusk acum. Coaliţia rezultată în urma alegerilor din octombrie 2023 a fost de nenumărate ori împiedicată să ducă la capăt nişte reforme de opoziţia preşedintelui Duda şi nu numai de opoziţia preşedintelui, care teoretic nu are competenţe nici măcar cît are preşedintele român. Deci el, teoretic, nu a avut prea multe pîrghii de influenţă dar a acţionat prin instituţii, care erau puternic politizate în urma acţiunii lungii guvernări PiS, şi pe care Donald Tusk, deşi îşi propusese un proiect ambiţios, nu a reuşit să le reformeze. (...) Aş cita cîteva din direcţiile în care guvernul nu a reuşit pînă acum să-şi ducă pînă la capăt proiectele şi promisiunile cu care venise, cu foarte mare mult entuziasm, în octombrie 2023, la guvernare. Reforma justiţiei şi a statului de drept, pe care o promisese într-un discurs electrizant, la anunţul rezultatelor legislative Donald Tusk şi care promitea chiar mai mult decît era poate cazul, o schimbare de regim. Acesta ar fi un prim punct foarte important şi care-i asigură în continuare pîrghii de influenţă foarte puternice preşedintelui ales Nawrocki. O a doua direcţie în care nu a reuşit Donald Tusk să se impună a fost problema foarte spinoasă a dezincriminării avortului. Or, ceea ce propune acuma PiS, şi se pare că a avut totuşi majoritatea polonezilor de partea sa, este, dimpotrivă, o înăsprire a acestei legislaţii, pînă la interzicerea completă.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

De cîțiva ani a început construcția unui important edificiu: literatura pentru copii scrisă de autori români contemporani, adică acei autori atenți la copiii de azi și la contextul în care ei cresc, la problemele, întrebările și nevoile lor. Lucrurile s-au urnit greu, mulți ani nu au existat în librării decît foarte puține asemenea cărți dar acum literatura pentru copii scrisă de autori români e pe mîini bune. La asta contribuie, pe lîngă scriitori, ilustratorii de carte, editorii, cei care fac promovarea cărților. Am vorbit cu Simona Antonescu și Luminița Corneanu, autoare și de cărți pentru copii, despre importanța literaturii contemporane pentru copii, despre cum îi aduci spre lectura de plăcere pe copiii care nu și-au văzut niciodată părinții citind o carte.Simona Antonescu este autoarea seriei „Istoria povestită copiilor”, care se reeditează la Polirom și din care au apărut, în a doua ediție, volumele „Decebal și un solomonar misterios”, „Nobilul Aethicus și o călătorie în jurul lumii” și „Menumorut și minele de aur de la Roșia Montană”.Luminița Corneanu a scris cartea „Cameleonul Cami pleacă în Tibet”, apărută la editura Vlad și Cartea cu Genius, și este membră a asociației „De Basm”, care promovează literatura pentru copii. Luminița Corneanu: „Ceea ce la noi lipsește dramatic în educația timpurie sînt bibliotecile școlare, în școli și grădinițe, specializate pentru vîrstele mici, cu cărți contemporane, noi, la zi, suficiente pentru toți copiii, astfel încît fiecare copil să plece acasă săptămînal cu o carte, să fie invitat în bibliotecă cu clasa, să citească acolo, lucruri care în străinătate se întîmplă de la sine. În țările din Vest nici nu se concepe ca un copil să nu fie dus la bibliotecă de foarte mic astfel încît el să deprindă obiceiul cititului și să-și formeze atît atenția, care este esențială pentru toată cogniția, cît și automatizarea lecturii - nu poți fi cititor pasionat dacă buchisești cuvintele.”Cum îl atragi spre lectură pe un copil care nu-și vede părinții citind sau nu are cărți acasă?Simona Antonescu: „Asta cred că e cea mare problemă: faptul că nu-și vede părinții citind acasă. Pentru că exemplul este mai puternic decît orice fel de îndemn sec. Știm că există acei părinți care își doresc din suflet să citească copiii lor și ei cred că fac tot ce ține de ei, în sensul că le cumpără cărți foarte multe și îi îndeamnă: haide, citește, haide, citește! Dar, dacă nu deschide și părintele o carte, atunci pentru copilul acela cititul va fi o corvoadă. Un alt răspuns ar fi că citesc acei oameni care au o viață în plus. În afară de viața aceasta, la vedere, există și viața interioară. Oamenii care citesc sigur au și viață interioară. Singura modalitate de a hrăni viața asta interioară este cititul.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu  Un produs Radio România Cultural