Timpul prezent

Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, FILIT, după cum o spune și numele lui, este un eveniment care se uită și spre traducerea literară, un domeniu esențial al literaturii. Fără traducători, cărțile nu pot trece granițele lingvistice. Iar traducătorii de literatură română sînt supracalificați: ei sînt și agenți literari pentru autorii pe care îi traduc. Adică vorbesc cu editorii străini despre cărți românești și încearcă să îi convingă să le dea o șansă și să le publice. Am vorbit despre literatura română cu trei dintre traducătorii prezenți la FILIT.Laure Hinckel a venit prima oară în România la începutul anilor 90, ca jurnalistă și fotografă. S-a atașat de București și de limba română și a ajuns să traducă în franceză din opera mai multor autori români, între care: Mircea Cărtărescu, Marin Mălaicu-Hondrari, Simona Sora, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Dora Pavel.Radosława Janowska-Lascar a fost lector de limba polonă la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și lector de limba română la Universitatea din Wrocław, Polonia. A tradus în polonă din opera scriitorilor: Filip Florian, Lucian Dan Teodorovici, Cristian Teodorescu, Oleg Serebrian, Florin Irimia, Dan Lungu.James Appleby este poet și traducător, fondator al publicației „Interpret”, dedicată literaturii internaționale. Prima sa carte de poezie, „Spurious Language”, a apărut în 2025. James vorbește spaniolă, franceză, italiană și portugheză și în prezent învață româna. Laure Hinckel: „Eu am catalogul meu de fragmente și de prezentări ale unor autori pe care doresc să-i traduc. De pildă, în catalogul meu am «Tache de catifea» de Ștefan Agopian. Cred că sînt 15 ani de cînd încerc să conving un editor să publice cartea asta. Voi reuși într-o zi, sînt convinsă. Altfel, aș putea vorbi despre Dora Pavel, scriitoarea de la Cluj, care a publicat «Do Not Cross» în limba franceză, în traducerea mea, anul acesta, după ce am propus această carte mulți ani și în fine, am reușit s-o public la editura Marie Barbier.”Cum vi se pare literatura română contemporană?Radosława Janowska-Lascar: „Este un univers în sine, este ceva viu, ceva care se mișcă, se schimbă și evoluează. Și e foarte bine. Mereu avem ocazia noi, cei din afară, să găsim ceva nou, interesant, captivant. Este o literatură în continuă facere. (...) Patru dintre traducerile mele au intrat în finala prestigiosului premiu pentru literatura Central și Est Europeană ANGELUS, un premiu acordat de primăria orașului Wrocław, din Silezia. Pe lîngă premiul propriu-zis, există și un premiu special, al cititorilor. Lucian Dan Teodorovici a primit în 2015 premiul cititorilor pentru romanul «Matei Brunul».”Ca iubitor al literaturii române, ce autori crezi că ar trebui traduși cu prioritate?James Appleby: „Ca unul care citește foarte multă poezie contemporană, cu ea aș începe. Văd atît de multă energie, forță și plăcere de a scrie la poeții de vîrsta mea sau chiar mai tineri decît mine, încît atunci cînd vezi acest spirit de aventură în ceea ce privește limba, bineînțeles că asta îți face mare poftă să traduci.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), a 13-a ediție, e în plină desfășurare, cu sute de evenimente programate în școli și licee din Iași și din cîteva localități învecinate, la Casa Filit - un cort gigantic amplasat temporar în centrul orașului -, în cafenele și cluburi și pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Invitați: scriitori, traducători, editori, agenți literari și jurnaliști culturali din România și din străinătate care participă la lecturi, sesiuni de autografe și întîlniri profesionale. Într-un context dificil pentru cultura scrisă peste tot în lume (dar mai ales în România), cînd asistăm la un declin al cărții, am vorbit despre cum poate fi încurajată practica lecturii cu doi scriitori optimiști în ceea ce privește prezentul și viitorul cărții.Andreea Răsuceanu este autoarea a trei romane foarte bine primite de critică și de public: „O formă de viață necunoscută”, „Vîntul, duhul, suflarea” și „Linia Kármán” - așa numita Trilogie a satului C. Este, de asemenea, fondatoarea unei colecții de literatură română la Humanitas, coordonatoare de antologii de proză, cercetătoare a geografiei literare. Iar  Florin Bican este unul dintre cei mai iubiți autori de literatură pentru copii. A scris, printre altele: „Reciclopedia de povești cu rimă și fără tîlc”, „Tropice tîmpe”, seria cu Apolodor, din care fac parte „Cartea Albă cu Apolodor sau Apolododecameronul”,„Descoperim cu Apolodor, în Deltă, păsările-n zbor”,„Hai pe lună împreună” și „Apolodor pe crestele Carpaților”. O plimbare, zilele acestea, pe străzile Iașiului, ne-ar putea lua prin surprindere. Pentru că mai peste tot vezi oameni care se plimbă cu cîte o carte în mînă. Iar evenimentele cu scriitori fac săli pline. Pe de altă parte, realitatea măsurată statistic ne arată că se citește tot mai puțin în România. Cum se explică acest paradox?Florin Bican: „Cu mulți ani în urmă îmi spuneam și eu că în România nu se mai citește. Între timp m-am tot plimbat pe la diverse festivaluri și am întîlnit clase întregi de copii care citesc. Nu știu dacă e neapărat reprezentativ din punct de vedere statistic. În orice caz, cei care citesc o fac cu seriozitate, cu implicare. Deci nu mă surprinde să întîlnesc, la Iași sau prin alte locuri, tineri pasionați de literatură. Să știți însă că mulți dintre cei care deplîng soarta lecturii invocînd date statistice nu sînt statisticieni. Și, adesea, nu sînt nici cititori.”  Cum e să te întîlnești cu publicul, la festivalurile literare? Ce înseamnă această comunicare directă cu cititorii?Andreea Răsuceanu: „Scrisul e o ocupație solitară. Dar eu, una, nu scriu pentru mine, nu aș putea scrie făcînd abstracție de cititori. Literatura e o formă de comunicare. (...) De asta am și atîtea emoții cînd mă întîlnesc cu publicul, de pildă, aici, la Iași. Mai ales cititorii tineri au întrebări care mă iau prin surprindere. Ei au o anumită grilă - diferită de a noastră - de a înțelege literatura și de a o raporta la realitatea lor. Din această dinamică se nasc întrebări cu totul originale, ceea ce e foarte interesant pentru un scriitor. Se naște, de aici, un schimb echitabil. Dar emoția rămîne.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! Interviu realizat de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

Astăzi a început Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași - FILIT. Un eveniment care a pus România pe harta festivalurilor literare europene încă de la prima ediție. O spun ziare prestigioase, precum „El Pais” sau „Frankfurter Allgemeine Zeitung”. Printre scriitorii cei mai cunoscuți pe plan mondial care vin anul acesta la FILIT se numără: Junot Díaz (laureat al Premiului Pulitzer), Tracy Chevalier (autoarea bestsellerului „Fata cu cercel de perlă” și a altor romane de mare succes internațional), Michel Bussi (autor francez cu zeci de milioane de exemplare vândute). 12 scriitori ucraineni vorbesc despre experiența teribilă a războiului în volumul „Mecanisme de apărare” (Editura Muzeelor Literare Iași), ce se va lansa în cadrul festivalului. O parte dintre ei vin, unii de pe front, la FILIT. Am vorbit cu Florin Lăzărescu, director artistic al festivalului, despre ediția de anul acesta.Florin Lăzărescu: „Parte din reușita FILIT-ului, dincolo de cum a fost gîndit, este că lucrăm instituțional. E făcut de Muzeul Național al Literaturii Române, colaborăm excelent cu Universitatea, cu Inspectoratul Școlar Județean. Aici vestea se răspîndește la nivel sistemic, pe plan local. Colaborăm practic cu toate instituțiile de cultură. Se întîmplă peste tot. Suni la Muzeul Unirii, vor să fie, suni la Palatul Braunstein, vor să fie, la Institutul Francez... E o deschidere senzațională la nivel instituțional. Cred că împreună putem să facem lucruri. Nu mai simți orgolii, că ăla-i șef, că eu nu vreau - dispar toate lucrurile astea. FILIT-ul reușește să unească oameni care altfel nu conlucrează tot timpul sau nu sînt obișnuiți să conlucreze.”Care e povestea volumului „Mecanisme de apărare. 12 scriitori ucraineni în război”?Florin Lăzărescu: „Nu-s mărturii oarecare, ci sînt poveștile scriitorilor ucraineni implicați în război, unii dintre ei direct. Pe doi dintre cei din volum îi avem invitați la Teatrul Național: Pavlo Matiușa și Olena Herasymiuk. Ei sînt veterani de război, au luptat trei ani în linia întîi. Olena e paramedic. (...) Serhii Demciuk ajunge pentru maratonul de poezie (de vineri), vine de pe front, se-ntoarce pe front.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Jaful de la Paris e un episod trist și înspăimîntător în același timp, care ne arată că nici măcar cele mai sigure muzee din lume nu sînt suficient de sigure. În doar șapte minute, hoții au reușit să pătrundă în clădire și să fure mai multe obiecte de patrimoniu – bijuterii regale din colecția istorică a Franței. Sigur că e foarte greu să nu te gîndești imediat la jaful de la muzeul Drents din Assen de la începutul acestui an, cînd au fost furate coiful de la Coțofenești și trei brățări dacice. În ambele cazuri hoții au vizat obiecte sau artefacte din metale prețioase; ambele jafuri au fost rapide. În ambele cazuri s-a intrat prin efracție, prin violență. Și în urma ambelor jafuri s-a constatat cît de ușor le-a fost hoților să spargă gemurile presupus securizate ale vitrinelor. Cît de sigure mai sînt muzeele europene? Cum ne putem proteja mai bine valorile? L-am întrebat pe Dragoș Neamu, expert muzeal.Dragoș Neamu: „Vreau să demontez acest mit al siguranţei muzeelor, mai ales cînd vorbim despre muzeele iconice. N-a existat nicodată acest lucru. Să nu ne închipuim acele scenarii de film în care vedeam sisteme sofisticate de protejare a unor piese importante şi o echipă de spărgători foarte abili care reuşeau să treacă tocmai pentru a crea un scenariu de film spectaculos. De altfel, în Franţa, de patruzeci de ani se vorbeşte despre securitatea în muzee şi nu se rezolvă acest lucru. Din ce am observat în presa franceză, chiar în urmă cu doi ani preşedintele Muzeului Luvru a solicitat un audit de securitate. Care nu s-a întîmplat. A fost solicitat poliţiei franceze. De asemenea, bugetele pentru partea de securitate, nu numai în Franţa, în general, sînt destul de inconsistente. Pentru că, asigurarea unui regim de securitate maxim, la nivel de revoluţii tehnologice – vorbim despre muzee cu colecţii impresionante – se ridică la nişte sume astronomice. Nici măcar state precum Franţa nu şi le permit pe de-a-ntregul. Şi-atunci rămîne această vulnerabilitate.” Care e situația la muzeele din România, ce fel de sisteme de securitate folosim noi?Dragoș Neamu: „Este un subiect atît de delicat. Cum să explic faptul că muzeele din România, din punct de vedere al protejării patrimoniului, sînt atît de vulnerabile încît aproape că s-ar putea deschide un interes special pentru anumite minţi înfierbîntate? Realmente, din punctul meu de vedere, muzeele noastre sînt aproape lipsite de securitate.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Președinții Donald Trump și Volodimir Zelenski s-au întîlnit, din  nou, la Casa Albă. Donald Trump a scris pe rețeaua sa de socializare: „Întîlnirea cu președintele ucrainean Volodimir Zelenski a fost foarte interesantă și cordială, dar i-am spus, așa cum i-am sugerat și președintelui Putin, că este timpul să înceteze crimele și să se ajungă la un ACORD. Ar trebui să se oprească unde sînt. Să revendice fiecare victoria, să decidă istoria!” Volodimir Zelenski a făcut un apel către aliații săi, spunînd că: „Ucraina nu va acorda niciodată teroriștilor vreo recompensă pentru crimele lor și ne bazăm pe partenerii noștri pentru a menține această poziție.” Care sînt perspectivele pentru pace în Ucraina? L-am întrebat pe Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al platformei „Calea Europeană”.Robert Lupițu: „Să ne uităm la ultimele nouă luni şi la conflictele pe care Donald Trump spune că le-a rezolvat. El vrea să-şi adauge la palmares o încetare a focului. Iar o încetare a focului la momentul actual nu se poate face altfel decît pe linia frontului. Pentru că nu există nici o recuperare ucraineană în progres, nu există nici o avansare puternică a forţelor ruse către alte teritorii. Problema este dacă o astfel de soluţie de moment este o soluţie către o pace durabilă, pe termen lung, către un acord de pace sau este o temporizare care să ajute Rusia să se refacă, să se repoziţioneze, să-şi regrupeze strategia.”Va accepta Ucraina să cedeze ceva din teritoriile ocupate în prezent de forțele ruse?Robert Lupițu: „Este greu de crezut că va face asta. Pentru că toată teza curajului, a moralului şi a războiului de apărare a patriei – chiar dacă nu este denumit ca atare –, teză care a fost asumată în aceşti ani, se referă la faptul că Rusia a invadat ilegal Ucraina, a anexat începînd cu 2014 Peninsula Crimeea, are un comportament neoimperial, hegemonic şi de anexare sau de destabilizare – dacă ne uităm şi la Transnistria, la Cecenia, la Georgia. Şi Ucraina nu-şi poate asuma o astfel de renunţare de iure, prevăzută în tratate. Va conta foarte mult ce va primi Ucraina şi-atunci ne întoarcem la discuţia legată de garanţii de securitate, la discuţia despre modele, fie că este modelul Coreea (Coreea de Sud, Coreea de Nord), fie că este modelul Germania Federală şi Germania de Est, fie că vorbim, poate, de o zonă administrată internaţional, fie că vorbim despre integrarea în UE şi, poate, NATO, deşi mai curînd UE şi mai puţin NATO, a Ucrainei libere.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Foarte apreciat ca autor de literatură pentru copii, mai ales pentru seria de volume cu Olguța, Alex Moldovan a publicat recent un surprinzător volum de poezie. „Stabilizatori de stare” se numește și a apărut la OMG Publishing. Este povestea unui tată de copil cu ADHD. O poveste scrisă simplu, de fapt cu acea simplitate, greu de obținut în literatură, care vine după un proces de sinteză, de reducere la esență. Și e scrisă cu o precizie, cu o ironie și o autoironie care mustesc de durere. Relația cu ceilalți – vecini, rude, oameni oarecare – și ciocnirea cu ei pe tema neurodivergenței e o constantă a cărții. De parcă nu erau de ajuns suferințele unui copil cu ADHD, el și familia lui mai au de înfruntat și prejudecățile unei societăți ignorante dar gata să dea sfaturi nesolicitate. Am vorbit cu Alex Moldovan despre cartea lui de poezie și formula stilistică pe care a găsit-o dar și despre literatura pentru copii și succesul ei astăzi. Alex Moldovan: „Sînt un fan vechi al scrisului concis, al celor mai scurte forme de literatură. (...) În cazul volumului de poezie, n-a fost implicată doar o necesitate stilistică, cît mai degrabă o necesitate personală. Mi s-a părut că, punînd o oarecare distanță între mine și text, pot fi puțin mai lucid, mai obiectiv. În carte eu vorbesc despre mine la persoana a treia. Și ăsta a fost încă unul dintre mijloacele pe care le-am folosit tocmai pentru a pune puțină distanță și a pune lucrurile într-o perspectivă. (...) Am vrut să scriu despre relația mea nu cu fiul meu, ci cu această tulburare pe care o are el, care se numește ADHD și care ne-a făcut viața grea și ne-a dat mari bătăi de cap.”Sînt cîteva poeme care încep cu „pe vremea noastră” și care decupează, în clișeele bine cunoscute, părerea celorlalți, adesea ignoranți, și sfaturile lor nesolicitate, care aduc și mai multă durere familiei unui copil neurodivergent. Alex Moldovan: „Exista o stigmă aplicată tulburărilor de tot felul la noi. În spațiul public proliferează oamenii care se pricep la toate, mai ales la medicină, cu atît mai mult cu cît au terminat o facultate de electronică sau construcții. Ăsta e-un laitmotiv al exprimărilor legate de boală și tulburări: «ADHD-ul nu exista pe vremea mea». Am auzit-o de la oameni super învățați, de la prieteni de-ai mei, pînă la oameni pe care nu-i cunosc și care nu ar avea nici un motiv să se pronunțe pe tema asta. Pentru că nu-i musai să vorbim despre absolut orice există pe lume, mai ales dacă nu ne pricepem. Lumea are impresia că această tulburare, ADHD-ul, nu exista pe vremea noastră. Ba exista, doar că nu era încă documentată, nu exista acest nume, ADHD sau ADD, n-o să intru în detalii tehnice, că nici nu le stăpînesc foarte bine. Dar exista în fiecare clasă acel copil mai altfel, mai retras sau mai agitat, care, de obicei, lua tot blamul din lume și care avea, probabil, chestia asta. Eu am foarte multe întîlniri cu cititorii mei elevi, prin școli, și deja pot să recunosc de la prima privire elevul care este în zona asta. Și de multe ori doamnele învățătoare sau profesoare îmi confirmă, într-un fel sau altul. Oamenii ăștia au existat dintotdeauna, doar că nu s-a vorbit despre asta și problema nu era conștientizată.” Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Cum se pregătește Uniunea Europeană pentru apărare? Un plan militar ce va fi prezentat liderilor UE săptămîna viitoare a fost discutat miercuri de miniștrii apărării. În document se vorbește despre necesitatea ca UE să aibă pînă în 2030 „o poziție de apărare suficient de puternică pentru a-și descuraja în mod credibil adversarii, precum și pentru a răspunde la orice agresiune”. În ce măsură țările Uniunii Europene și-au mărit bugetele pentru apărare în ultimii ani? Poate fi elaborată o strategie comună de apărare a țărilor Uniunii Europene? L-am întrebat pe Cătălin Gabriel Done, analist de politică internațională, vicepreședintele Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale (ESGA).Cătălin Gabriel Done: „Politica de securitate și apărare comună este un călcîi al lui Ahile în ceea ce privește integrarea europeană. Încă din anii ’60, cînd UE a încercat să creeze o postură de apărare comună, Franța s-a opus și a militat pentru autonomie în ceea ce privește politica de securitate și apărare. De altfel, este foarte greu să vorbim despre o cedare a suveranității naționale în acest domeniu al securității, pentru că pînă la urmă apărarea națională ține de suveranitate. Or, este foarte greu să ducem discuția integrării europene într-acolo dar pași importanți s-au făcut. Am văzut că actuala Comisie Europeană încearcă pe cît de mult posibil să găsească un numitor comun pentru a accelera procesul de integrare europeană în acest domeniu și pentru a nuanța o politică de securitate și apărare coerentă.”Este posibilă o autonomie strategică a Europei față de SUA și NATO? Cătălin Gabriel Done: „În momentul de față nu. Pentru că există o lipsă de investiții în domeniul apărării. Europa s-a dezvoltat economic tocmai pentru că s-a pus sub umbrela de securitate americană. Americanii au fost întotdeauna aici după Al Doilea Război Mondial și au asigurat securitatea și apărarea. Este exact ceea ce Donald Trump a spus la inaugurarea mandatului său: faptul că modelul social și economic european se datorează cheltuielilor masive pentru apărare ale SUA. Această pace relativă pe continentul european ne-a făcut să ne imaginăm că războiul nu mai este posibil și-atunci investițiile în securitate și apărare au fost diminuate masiv și resursele financiare s-au îndreptat spre alte sectoare. Și brusc a venit 2014 - deși invazia rusă din Georgia ar fi trebuit să ne trezească la realitate -, a venit 2014, anexarea Peninsulei Crimeea și am văzut că războiul este posibil iar apoi, odată cu invazia la scară largă din Ucraina, ne-am trezit în fața unei realități dure: că industria militară europeană nu este capabilă să producă într-un termen foarte scurt echipamente pentru a ne apăra. Și-atunci această autonomie strategică este o discuție foarte frumoasă dar ea nu poate fi realizată, din punctul meu de vedere, mai devreme de 2045, 2050 chiar.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

După ce premierul Sébastien Lecornu și-a dat demisia, preşedintele francez Emmanuel Macron a numit un nou prim-ministru: pe Sébastien Lecornu. Ce urmăreşte preşedintele francez cu această decizie? Va reuşi noul cabinet Lecornu să elaboreze bugetul pe 2026 şi să reducă deficitul masiv al cheltuielilor publice? Va face un compromis cu stînga pe tema reformei pensiilor? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Care a fost miza lui Emmanuel Macron să-l numească prim-ministru tot pe Sébastien Lecornu, după ce i-a acceptat demisia?Camil Pârvu: „Miza a fost, în mare măsură, să păstreze un anumit control asupra Executivului. Şi asta însemna să nominalizeze un om politic din această galaxie de formaţiuni centriste care-i sînt apropiate şi, de asemenea, să menţină o minimă coaliţie în jurul acestui candidat la funcţia de prim-ministru. Pentru că primul guvern Lecornu a căzut din cauza unei neînţelegeri între membrii altui partid, nu a celui macronist, e vorba despre Les Républicains.” Centrul politic sau partidele macroniste sînt compromise şi au o influenţă în scădere. Cum poate fi salvat, totuşi, centrul – în care includ şi Partidul Socialist? Camil Pârvu: „Acest centru este, pînă la un punct, proiectul politic al lui Macron. Şi era oricum o chestiune de interpretat dacă mai supravieţuieşte acel centru creat în jurul lui Macron, după ce Macron nu va mai fi preşedinte. Ce a făcut Macron a fost să împingă cît mai mult partidele de centru-stînga, centru-dreapta către o guvernare pe care să o stăpînească el. A diluat foarte tare identităţile politice de centru-stînga şi centru-dreapta. Ideea de centru este mai degrabă atipică, politic vorbind. Pentru că centrul este într-un loc unde se întîlnesc un centru-stînga şi un centru-dreapta. Or, acele două centre – stînga şi dreapta – sînt astăzi într-o criză fenomenală din cauza dinamicii politice pe care a creat-o Macron. Şi Les Républicains, şi socialiştii sînt foarte slabi. Tot încearcă să se reinventeze, uneori reuşesc, alteori este o criză permanentă. Faptul că cele două mari partide care au guvernat Franţa zeci de ani sînt într-o asemenea criză şi împreună fac 20%, sau poate un pic mai mult, e forma unei crize de regim politic, aşa cum este definit în tradiţia franceză. Este o criză care i se datorează în mare măsură lui Macron. Pentru că el a încercat să golească de energie şi de conţinut aceste două mari partide, ceea ce a reuşit. Şi să creeze un centru care, de fapt, nu a ţinut, centrul e slab, de abia reuşeşte să trăiască de la o zi la alta, guvernînd într-o manieră minoritară şi înlănţuind crizele una după alta din ce în ce mai des, ceea ce în sine creează o problemă de legitimitate destul de puternică. Iar pe margine avem cele două partide care sînt foarte puternice. Fostul Front National, care este acum Rassemblement National, e primul partid al ţării. Iar pe partea cealaltă, un alt partid care nu vrea deloc compromisuri, care nu este în nici un fel la centru, ci este de extremă stînga şi care, la rîndul său vrea tot un fel de revoluţie constituţională, o A 6-a Republică, vrea o schimbare radicală. Ceea ce a mai rămas din centru este într-o continuă ceartă. Toţi cei care guvernează acum sînt mai mult sau mai puţin de centru dar se ceartă în permanenţă. Aceste tensiuni se vor accentua pe măsură ce se apropie prezidenţialele şi vor fi tot felul de tenori, de indivizi care vor dori să aibă o carieră de preşedinte şi care se vor lansa în această competiţie.”   Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Ultimii 20 de ostatici israelieni rămași în viață și deținuți de Hamas au fost eliberați luni. De asemenea, aproape 2.000 de prizonieri palestinieni au fost eliberați din închisorile israeliene. Președintele american Donald Trump a rostit ieri un discurs în fața Knessetului, Parlamentul israelian, după care a participat la summitul pentru pace în Gaza din Egipt, unde a semnat, alături de lideri din Egipt, Qatar și Turcia, un acord de încetare a focului în Fîșia Gaza. Ce urmează în regiune? Şi, mai ales, cum poate fi garantată pacea? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române (ISPRI).De fapt, ce conține acel document semnat de liderii țărilor care au mediat conflictul Hamas-Israel, acel acord de încetare a focului?Ioana Constantin-Bercean: „Este un acord istoric, aşa cum foarte multă lume îl denumeşte. Trebuie să înţelegem însă că este un drum lung pînă la acea pace istorică despre care se vorbeşte. Este un acord care prevede, în primul rînd, această încetare a focului şi etapele care au fost parcurse pînă acum. Este un document prin care se promite pace în Gaza şi în toată regiunea Orientului Mijlociu. Este o asumare de implementare din partea tuturor părţilor care semnează acordul, denumit simbolic «acordul de pace Trump» şi care doreşte să pună capăt celor doi ani de război dintre Israel şi organizaţia teroristă Hamas şi dezastrului umanitar care s-a întîmplat după 7 octombrie 2023 în Fîşia Gaza.”Unul dintre obiectivele planului de pace al lui Donald Trump prevede ca Hamas să depună armele. Se va întîmpla asta?Ioana Constantin-Bercean: „Dacă ne uităm peste toate cele 20 de puncte ale planului de pace, vom vedea că nu este prevăzută în mod explicit dispariţia aripii politice a Hamas. Să ne amintim: s-a discutat foarte mult despre cele două componente ale organizaţiei Hamas. Sigur că ele, în anumite momente, au acţionat împreună. Dar există şi acea parte politică despre care se vorbeşte foarte puţin, care a fost adesea ignorată şi care a făcut parte din procesul de negociere. În ceea ce priveşte dezarmarea completă a organizaţiei Hamas, să ne uităm doar la ultimele incidente, din ultimele 24 de ore. La foarte scurt timp după implementarea primei faze a acordului de pace, un palestinian a fost ucis de forţele militare israeliene. Acest soi de incidente va fi cu siguranţă instrumentalizat şi folosit ca metodă de propagandă. Pentru că, imediat după acest incident, un purtător de cuvînt al Hezbollah a ieşit în faţă şi a spus: iată un motiv pentru ca Hamas să nu accepte o dezarmare completă. Deci, procesul acesta de pace va fi unul îndelungat şi extrem de complicat. Iar pe parcurs se vor ivi diverse obstacole şi diverşi actori nonstatali care vor încerca să împiedice înaintarea pas cu pas, spre cele 20 de puncte din planul de pace al lui Donald Trump. Trebuie menţionat că sînt diverse grupări care au apărut în timpul celor doi ani de război dintre Israel şi Hamas, diverse grupări, cu diverse interese care vor dori la un moment dat să preia controlul politic dar şi militar asupra Fîşiei Gaza.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Ce putere are activismul civic în fața dictaturii? Ce șanse are o mișcare pornită de la cetățeni să clatine un sistem opresiv? Discutăm pe această temă, pornind de la povestea Maríei Corina Machado, laureata Premiului Nobel pentru Pace pe 2025, pentru „munca sa neobosită de promovare a drepturilor democratice pentru poporul venezuelean și pentru lupta sa pentru realizarea unei tranziții juste și pașnice de la dictatură la democrație”. Invitata noastră este Caterina Preda, cadru didactic la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Caterina Preda: „Cîştigarea Premiului Nobel pentru Pace de către María Corina Machado cred că e un semnal foarte important pentru activiştii civici din Venezuela dar, în general, pentru oamenii care încă au această credinţă foarte puternică în revenirea democraţiei liberale în Venezuela, democraţie liberală care a existat timp de 40 de ani, între 1958 şi 1998 şi care a fost gradual dezmembrată, demontată, demantelată de regimul Chávez, urmat de regimul Maduro. Deci cred că pentru venezueleni, atît de dreapta, cît şi de stînga, cîştigarea acestui premiu de către Machado este un semnal că lumea nu i-a uitat.”Care e cea mai importantă reuşită a Maríei Corina Machado? Caterina Preda: „Cred că cea mai importantă reuşită a lui Machado, pentru care e respectată atît de cei care provin din partidele tradiţionale, Democratic Action, ca partid social-democrat, şi Copei, partid creştin-democrat, cît şi din partidele noi, precum Primero Justicia, partidul fostului lider al coaliţiei de opoziţie, Capriles, este faptul că ea a unit această opoziţie. De fapt, pentru mult timp, în Venezuela lui Chávez, o manieră prin care acesta a reuşit să construiască regimul din ce în ce mai autoritar, a fost că opoziţia s-a abţinut de la alegeri, că opoziţia era foarte divizată. Trebuie înţeles că această coaliţie a opoziţiei este foarte vastă, foarte eclactică, atît din punct de vedere ideologic, cît şi ca tip de formaţiuni. Pe de-o parte vorbim de partide politice, precum cel din care provine Machado, pe de altă parte e vorba de organizaţii civice, de organizaţii sociale, atît de stînga, social-democrate, social-progresiste, cît şi liberale, cît şi creştin-democrate şi conservatoare. Marele său atu este că a unit această largă coaliţie şi s-a văzut şi sprijinul popular.”Ce șanse au mișcările civice din țările cu regimuri opresive, dictatoriale să clatine un asemenea regim?Caterina Preda: „În sensul ăsta America Latină are multe exemple, din timpul dictaturilor militare, mai ales, dictaturile militare din ţările din Conul Sudic al Americii de Sud, din anii ʼ60, ʼ 70, ʼ 80. A fost un activism mai ales al femeilor. Mamele dispăruţilor, cei care au fost arestaţi, torturaţi şi ucişi de către dictaturile militare de dreapta, s-au mobilizat foarte devreme. Cea mai celebră mişcare de acest tip, care apoi a făcut să apară mişcări similare şi-n alte ţări, este Mişcarea Mamelor din Plaza de Mayo din Buenos Aires, din Argentina. Aceste femei chiar au fost eroine pentru că au ieşit în piaţa publică, în faţa palatului prezidenţial pentru a cere informaţii despre copiii lor, care fuseseră răpiţi şi despre care regimurile militare spuneau că nu ştiu ce s-a întîmplat, poate au plecat în concediu – exista şi această sfidare supremă din partea militarilor. Aceste femei care, unele dintre ele au devenit ele însele victime ale dictaturilor, au reuşit să clatine regimul. E drept că aceste mişcări civice n-au dus la sfîrşitul dictaturilor militare, dar cred că au fost un factor foarte important. Şi cu sprijinul organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului din SUA s-a întîmplat asta, atît în Chile, cît şi în Argentia, şi-n Brazilia. Au reuşit să contribuie la delegitimare regimurilor militare.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural