Timpul prezent

Rețelele sociale sînt locul unde au explodat dezinformarea și manipularea în ultimii ani, uneori în adevărate campanii cu mize politice, cum s-a văzut în perioada alegerilor de anul trecut și de anul acesta. Manipularea și dezinformarea nu s-au oprit după alegeri. Ce face și ce ar trebui să facă statul pentru a ne apăra? Am întrebat-o pe Oana Popescu Zamfir, directoarea GlobalFocus Center, organizaţia care a realizat împreună cu Departamentul pentru Situații de Urgență un ghid de pregătire împotriva dezinformării și manipulării online. GlobalFocus Center analizează de mulți ani propaganda și dezinformarea în România și în țările din proximitate, Republica Moldova, Bulgaria, Georgia. Republica Moldova a devenit un exemplu de bune practici în lupta cu dezinformarea.Oana Popescu Zamfir: „Republica Moldova a parcurs nişte paşi fundamentali, pe care trebuie să-i parcurgă şi România. Primul este să admită existenţa acestei ameninţări, explicit. În strategia naţională de apărare, care este în curs de pregătire, trebuie menţionat explicit, nu trebuie să fugim de cuvinte şi de greutatea lor. Pentru că dacă nu ne identificăm cu precizie problema şi inamicul, este foarte greu să dezvoltăm mecanisme instituţionale şi strategii de răspuns. Al doilea pas este înţelegerea faptului că nu e ceva ce poate să facă nici guvernul singur şi nici societatea civilă singură. E ceva care necesită resurse. Ele există la nivel european, deci putem beneficia de fonduri europene în sensul ăsta. Uniunea Europeană îşi dezvoltă propriile mecanisme, astfel încît, exact cum a făcut şi Republica Moldova, o abordare care se numeşte «Whole of society», care acoperă întreaga societate şi aduce la un loc ONG-uri, Think Tank-uri alături de organizaţiile guvernamentale, e un exerciţiu util care creează transparenţă şi încredere. Este bine şi pentru instituţiile statului să înveţe să lucreze cu societatea civilă, şi viceversa. Odată ce avem această structură, paşii sînt destul de limpezi. E vorba de identificarea ameninţărilor şi atacurilor, de monitorizare – şi mult din asta se face deja cu softuri, cu inteligenţă artificială dar e nevoie şi de analiza umană. După care e vorba de contramăsuri, variante de răspuns şi – extrem de important, o categorie de sine stătătoare: comunicarea strategică. Iar aici statul român are, în mod tradiţional, o abordare deficitară. Instituţiile nu înţeleg şi nu ştiu să comunice constant cu cetăţeanul o agendă naţională, conform cu interesele naţionale, astfel încît să nu mai lase spaţiu de manevră în primul rînd celor care dezinformează. Pentru că, dacă mereu vom fi reactivi şi doar vom răspunde în momentul în care există manipulare şi atacuri de acest tip, niciodată nu vom reuşi să recuperăm acest decalaj. E nevoie de claritate, de coordonare între instituţii şi să avem, mai ales pe subiectele sensibile, care nu-s deloc greu de identificat, campanii de comunicare coerentă cu cetăţeanul, astfel încît să fie informat înainte de a apuca să fie dezinformat. Foarte multe dintre instituţiile statului au resursele umane. E ciudat că nu se văd, într-adevăr, dar sînt foarte mulţi profesionişti pe care i-am întîlnit în toate instituţiile relevante, care înţeleg ameninţarea. Dar lipseşte exact mecanismul de coordonare şi planul de acţiune strategic care să le permită să acţioneze coordonat şi coerent.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

În România se vorbește tot mai des despre lipsa finanțării pentru micile întreprinderi, despre dificultatea ONG-urilor și a inițiativelor comunitare de a accesa credite, dar și despre dezechilibrul dintre logica pieței și nevoile reale. De cele mai multe ori, băncile se uită doar la cifra de afaceri, la garanții, ceea ce lasă pe dinafară o mulțime de proiecte care au o valoare socială. În acest context, ideea de „economie socială” prinde contur și aduce în discuție un alt mod de a concepe investiția și impactul economic. Invitata noastră este Angela Achiței, președinta Fundației Alături de Voi, promotoare a economiei sociale în România, Moldova și Ucraina, membră fondatoare a AFIN – prima instituție financiară nebancară (IFN) din România.Ce înseamnă economie socială? Cum ați defini acest concept și unde vedeți locul ei în peisajul economic actual?Angela Achiței: „Economia socială sînt afacerile prietenoase cu omul mediu și cu comunitatea, afacerile care reinvestesc cel puțin 90% din profit pentru impactul social. Sînt entități care reușesc să identifice probleme sociale în comunitate și, prin mecanisme antreprenoriale, să ducă și la rezorbarea sau ameliorarea acestor probleme, dar și la generarea de venituri, ca să poată continua misiunea socială pe care și-au asumat-o. E un domeniu care prinde foarte mult contur și este dezvoltat în Europa. Economia socială generează 8% din PIB-ul Uniunii Europene, deci un sector destul de mare. Noi, în România, sîntem la început de drum, dar consider că e o piață emergentă în care putem crește frumos și repede și cred că acesta e și viitorul: de a face afaceri care au în primul plan omul mediu și comunitatea.”Dar cum se măsoară impactul social? Angela Achiței: „Noi avem la AFIN doi manageri, unul care verifică partea financiară și altul care se uită în mod expres la acest impact social. Avem niște criterii foarte clare de măsurare și, cînd antreprenorul aplică, ne uităm la ce și-a propus, la ce a făcut pe partea de impact social. Ne uităm dacă există și dovezi pentru lucrul acesta. Iar în momentul în care obține creditul, noi ținem legătura foarte aproape cu el, prin servicii de mentorat și de consultanță, dar și monetizăm impactul social pe care îl generează cu banii prin care noi îl finanțăm. Și are de raportat către noi o serie de indicatori sociali pe care și i-a asumat. Pot fi diferiți indicatori. Poate să fie faptul că și-a propus să creeze mai multe locuri de muncă pentru persoane cu dizabilități sau din grupuri vulnerabile. Poate să fie faptul că a creat în jurul întreprinderii sociale o comunitate de vîrstnici pe care îi susține cu alte tipuri de servicii sociale sau cu alimentație la domiciliu.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Criză politică şi socială în Franţa. Președintele Emmanuel Macron l-a numit în funcția de prim-ministru pe ministrul apărării, Sébastien Lecornu, după ce guvernul François Bayrou a căzut. Ieri au avut loc ample proteste în Franța, sub deviza „Blocăm totul!”, o inițiativă care a scos în stradă peste 100.000 de oameni în toată țara. Ce șanse are Sébastien Lecornu să obțină susținerea în Parlamentul atît de fragmentat? Care sînt principalele revendicări ale celor care au ieșit în stradă sub deviza „Blocăm totul”? Ce-i nemulțumește pe francezi la președintele lor? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Camil Pârvu: „Demografia acestei mişcări sociale [Blocăm totul] a fost analizată recent de un colectiv de la Fundația Jean Jaurès, o fundație apropiată de Partidul Socialist. Și ce spun ei este că o parte dintre oamenii care au inițiat pe rețelele sociale de tip TikTok sau Telegram, inclusiv acest slogan, Blocăm totul, erau mai degrabă în profilul foarte izolaționist, foarte suveranist, foarte de dreapta, cum erau și cei de la Vestele Galbene. Numai că, în ultimele săptămîni, sloganul respectiv a fost acaparat de mișcările de stînga, de Partidul lui Jean-Luc Mélenchon, La France Insoumise, Franța Nesupusă. Care este un partid radical de stânga și care a reformulat cumva cererile în acei termeni.”Printre măsurile de redresare economică propuse de fostul premier François Bayrou s-a numărat şi reducerea cu două zile a zilelor libere, una dintre măsurile aspru contestate şi în stradă, dar şi în Parlament.Camil Pârvu: „Aici este o problemă recurentă a oricărei discuții economice în Franța. Societatea franceză are această memorie, chiar nostalgie, a unui stat social al anilor ʼ60-ʼ70, care era maximalist. Or, guvernele din ultimii 40 de ani, deja, au gestionat un fel declin lent, sau, uneori, puțin accelerat, al acestui stat social. Ceea ce face ca orice mișcare de reducere a cheltuierilor bugetare, prin măsuri mai mult sau mai puțin simbolice, de genul vom pierde două zile de concediu, să aibă o semnificație dincolo de zilele în sine. Putem cădea de acord – sau nu – că pentru unii acele două zile nu se simt cu adevărat, sau pentru alții sînt foarte importante. De fapt, nu contează cu adevărat discuția factuală despre cele două zile, ci simbolica. Simbolismul acelor două zile este un fel de picătura care e prea mult. Și, în general, multe dintre mișcările sociale pleacă de la ceva care pare, privind de foarte departe, ca fiind minor.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuţie!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Rusia a lansat în weekendul trecut cel mai amplu atac aerian cu drone și bombe asupra Ucrainei, atac în care au murit cel puțin trei persoane. A fost avariată și clădirea guvernului de la Kiev. Ce mesaj transmite Moscova prin acest atac, într-o perioadă în care se vorbește mult despre începerea negocierilor de pace? Care e situaţia în războiul din Ucraina şi care sînt perspectivele pe front pînă la sfîrşitul anului 2025? L-am întrebat pe istoricul Armand Goșu, specialist în spațiul ex-sovietic.Care e situația economică a Rusiei, după toate sancțiunile impuse de Europa și Statele Unite?Armand Goșu: „Nu se simte bine. Aţi văzut acum cîteva zile, la summitul lui Xi Jinping în China, nu mai ştia ce să facă Putin, ce fericit era. Rusia e dependentă de China în momentul ăsta. Nu e o situaţie foarte fericită nici pentru elita moscovită să fie atît de dependentă. Rubla nu se simte bine, finanţele nu se simt bine. Gîndiţi-vă că un sfert din buget se duce la război. (...) Putin forţează acum, vrea acum, în următoarele săptămîni o lovitură decisivă împotriva Ucrainei, ca s-o îngenuncheze, să rupă frontul, să-i convingă şi pe ucraineni dar şi pe occidentali că el este puternic şi, în felul ăsta, speră să poată încheia războiul luînd cît mai mult. Şi o bună parte din condiţiile lui de pace –  pe care le-am auzit şi în Alaska, le-am auzit şi după aceea –, sub presiune americană, să fie acceptate de ucraineni. Pentru că altfel, eu nu cred că Rusia, nu cred că el, Putin, mai are resurse să mai declanşeze la primăvara anului viitor o nouă ofensivă militară.”O emisiune de Adela Greceanu şi Matei MartinUn produs Radio România Cultural

„Tristul tigru” de Neige Sinno (imprintul ANANSI, Editura Trei), tradus de Svetlana Cârstean, este un volum care vorbește despre un fapt de viață teribil prin care a trecut autoarea: abuzul sexual la care a fost supusă de tatăl vitreg în copilărie. Dar este și un text care explorează limbajul literar, posibilitățile și limitele lui de a exprima ce e de neexprimat. Un text care pune multe întrebări. Ce înseamnă să scrii despre abuz și ce-ți aduce asta. Cum scrii despre abuz, cum scrii despre abuzator. Într-o carte atipică dar care folosește instrumentele literaturii. O carte care chestionează așteptările pe care le avem de la literatură și modul în care ne raportăm la literatură. „Tristul tigru” a avut parte de o foarte bună receptare în Franța, a primit multe premii importante, între care Prix Littéraire Le Monde, Prix Femina, Goncourt des Lycéens, Prix Les Inrockuptibles precum și Prix Goncourt, alegerea României. Am vorbit cu traducătoarea cărții, poeta Svetlana Cârstean, despre „Tristul tigru” și Neige Sinno.Svetlana Cârstean: „Cred că această carte a avut o asemenea receptare în Franța și nu numai, tocmai pentru efortul lui Neige Sinno de a rediscuta contractul cu ea însăși ca scriitoare și contractul cu cititorul atunci cînd discuți despre o asemenea temă și acea temă te implică direct, adică o scrii la persoana întîi. (…) Dacă ar fi să recomandăm cartea, cum am zice? Mergeți și luați această carte din raft pentru că e o carte despre un abuz sexual asupra unei minore făcut de către tatăl ei vitreg, în aceeași casă cu toată familia. Și mai departe ce îi spunem cititorului? Ce vei găsi, cititorule, în această carte? Vei găsi o poveste, action? Vei vedea ce spune el, vei vedea ce spune ea? Nu. E o carte atipică, făcută din poveste, dar care poate că e cea mai puțină, deși ea e motorul cărții. E o carte care construiește gîndire în jurul acestei teme, care se folosește de foarte multe alte categorii de text. Fie că face referire la alte cărți din istoria literaturii, fie că face referire la articole, fie că face referire la documente de familie pe care ea le integrează acolo, la articole de ziar și așa mai departe.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu  Un produs Radio România Cultural

Summitul NATO de la Haga va avea loc în perioada 24-25 iunie. Două dintre subiectele principale care vor fi abordate sînt coeziunea în cadrul alianţei şi necesitatea creşterii bugetelor pentru apărare din ţările membre pînă la 5% din PIB. Despre obiectivele ţărilor aliate am vorbit cu analiştii de politică internaţională Robert Lupiţu (redactor-şef al platformei „Calea Europeană”) şi Cătălin Gabriel Done (vicepreședintele Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale). Robert Lupiţu: „Principala miză este menținerea unității aliate. Pentru că este al doilea mandat al lui Donald Trump. Am avut deja un moment în 2017-2018, cînd el era la cîrma Statelor Unite. Și la acel moment miza principală era menținerea unității alianței. Ea se va vedea pe două coordonate: reconfirmarea angajamentului pentru articolul 5 din Tratatul Nord-Atlantic şi acest angajament de 5% din PIB pentru apărare, pe care toate statele membre NATO să și-l asume. Cu chiu, cu vai, aliații au ajuns anul acesta la 2% din PIB pentru apărare. Toți aliații NATO, pentru că erau în urmă, dacă nu mă înşel, Canada și Portugalia. E un obiectiv stabilit în 2014, cînd mediul de securitate arăta cu mult diferit faţă de cum arată acum. Rusia nu era principala amenințare la adresa securității euroatlantice. Și abia s-a ajuns la acest minim 2% din PIB pentru apărare. Obiectivul care va fi urmărit la Haga este să se ajungă la un 3,5% din PIB pentru apărare din perspectiva capabilităților și creșterii militare. Iar un 1,5% (pînă la 5%) se referă la acele investiții conexe în infrastructură. Un exemplu foarte simplu, la noi: podul pe care tot îl solicită francezii care conduc grupul de luptă al NATO de la Cincu, pentru a putea să-şi desfășoare mai bine exercițiile militare. Fireşte că nu ne referim doar la un pod. Vorbim de mult mai multe lucruri de infrastructură și de anvergură pentru că pornim de la un fapt. Cum a spus secretarul general al NATO, într-un discurs rostit la Londra săptămîna trecută prefaţînd summit-ul, actualmente toată alianța este flancul estic, nu mai există bucăți, Marea Neagră, Mediterană, Sud, Nord, toți sîntem flancul estic și Rusia se înarmează în 3 luni cît se poate înarma NATO într-un an. Și trebuie să recuperăm acest decalaj, nu pentru a intra în război cu Rusia, ci pentru a preveni un război cu Rusia.”Creșterea cheltuielilor militare e o decizie complicată și impopulară în multe țări europene.Pînă acum un an, doi, ar fi fost chiar un tabu să spui că vrei să crești cheltuielile militare. Vecinătatea cu Ucraina și prezența acestui război pe teritoriul Ucrainei a schimbat ceva la nivelul opiniei publice?Cătălin Gabriel Done: „Foarte puțin. Cel mult la nivelul flancului estic și atît. Am văzut foarte clar că, în urma summitului B9, statele participante nu s-au putut pune de acord asupra creșterii alocării pentru apărare. Or, lucrul acesta ne arată faptul că în interiorul alianței avem două tabere: cei care conștientizează cu adevărat problema securității și cei care cumva se mulțumesc cu umbrelea de securitate a Statelor Unite ale Americii, cît va mai rămîne ea. De altfel, am văzut astăzi că Spania a anunțat că nu este de acord cu creșterea procentului din PIB alocată apărării la 3,5%, cu 1,5% pentru investiții. România și-a luat acest angajament la Vilnius. Președintele Dan a acceptat să semneze declarația comună însă va fi foarte greu de realizat în momentul de față pentru că negocierile pentru formarea guvernului ne arată că investițiile vor fi oprite, a anunțat consilierul președintelui săptămîna trecută, lucru care ne va pune într-un impas la negocierile de la Haga.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Extinderea Uniunii Europene spre Balcanii de Vest este o preocupare constantă pentru Comisia Europeană. Comisarul european pentru extindere, Marta Kos, crede că un nou val de extindere pînă în 2030 este o „perspectivă foarte realistă”. Dar cît de pregătite sunt statele candidate la aderare să intre în Uniunea Europeană și cît de pregătită e Uniunea Europeană pentru o nouă extindere? I-am întrebt pe doi cercetători ai Balcanilor de Vest, Miruna Butnaru-Troncotă şi Dragoș Ioniță.În ce măsură invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina accelerează procesele de extindere a Uniunii Europene spre Balcanii de Vest? Miruna Butnaru-Troncotă: „Sigur, vorbim de un semnal de alarmă pe care acest război l-a tras. Apoi au urmat o serie de decizii concrete, nu doar de declarații. Pentru că, în ultimii 10 ani, în așa numita oboseală a extinderii, pentru Uniunea Europeană extinderea n-a mai fost o reală prioritate, ci pur și simplu un act declarativ, dar aș spune că și pentru unele state din Balcani tot declarativ a fost. Războiul a ridicat o serie de preocupări de securitate evidente, cu atît mai mult cu cît acțiunile Federației Ruse s-au intensificat în Balcani pentru destabilizare. (...) Există o competiţie geopolitică în Balcani în care nu doar Uniunea Europeană e un actor care oferă niște cadouri și niște motivații. Au început să fie foarte active și alte puteri: China, cu investiții strategice importante, cu bani fără condiționalități, spre deosebire de UE, de asemenea Turcia, în cazul statelor cu populație musulmană. Uniunea Europeană nu mai e cel mai mare vis pe care-l au Balcanii, cum era în trecut. Deși războiul din Ucraina, într-un mod, sigur, paradoxal, a repus pe tapet extinderea și asta s-a dovedit un avantaj pentru statele din Balcani, unele dintre ele nu consideră că aceasta e singura posibilitate, această integrare europeană, mai sunt și alte opțiuni.”În contextul acestui război, al instabilității geopolitice din regiune, dar și al propriilor contradicții și vulnerabilități, cît de pregătită este Uniunea Europeană la modul real să se extindă spre o zonă inerent instabilă?Dragoş Ioniţă: „La nivelul Uniunii Europene au apărut încă de dinainte de 2020 voci care spuneau că este nevoie fie de o așteptare a extinderii pînă la o nouă reformă instituţională a Uniunii Europene, un nou tratat, care să-l înlocuiască pe cel de la Lisabona, care este încă piatra de temelie a legislației actuale a UE. Fie, alte voci, dimpotrivă, spuneau că cele două procese trebuie să meargă în paralel, pentru că aceste state deja au așteptat foarte mult, 10, 15, 20 de ani. Şi că încă o întîrziere, folosind pretextul reformei interne, nu ar fi acceptabil pentru UE, care și-ar pierde și mai mult din credibilitatea sa în rîndul membrilor, dar mai ales în rîndul statelor care sînt în sala de așteptare să adere. O posibilă soluție a fost oferită în 2020 de Franța, care a propus o reformă a metodologiei de aderare a statelor la UE, practic o dinamizare a acestui proces. Ca să se iasă din oboseala extinderii, care se manifesta de peste 5-7 ani deja, și care să ofere și mai multe oportunități, și mai multe beneficii statelor, dar în același timp să facă clar și înțeles mesajul că acele condiții trebuie respectate și că nerespectarea lor aduce după sine o posibilă retrogradare în procesul de extindere.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

În mai multe destinații turistice din sudul Europei au avut loc duminică proteste ale localnicilor față de turismul excesiv. În Lisabona, Barcelona, Insulele Baleare, Veneția dar și în alte zone, oamenii au ieșit în stradă pentru a atrage atenția asupra exploziei prețurilor la alimente și chirii din cauza turismului excesiv şi asupra aglomerației care le afectează calitatea vieții. Pe de altă parte, aceste locuri trăiesc în mare măsură din turism. Cum se poate ieşi din această dilemă? I-am întrebat pe Mihail-Valentin Cernea şi Radu Uszkai, cercetători la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată.Vedem că în multe orașe europene au început să apară diverse măsuri de limitare a numărului de turiști, de pildă prin taxe suplimentare, taxe turistice, restricții de acces sau reguli privind cazările de tip Airbnb. Dar cât de eficiente sunt aceste măsuri?Radu Uszkai: „Ele pot fi eficiente în funcție de măsura în care cei care le concep – de multe ori autoritățile publice, locale sau naționale – sînt capabili să ghicească echilibrul între cerere și ofertă care poate să fie dejucat, să spunem așa, de aceste intervenții, care de cele mai multe ori presupun impunerea unor taxe, de fapt. (...) Să facem analogie cu ce se întîmplă în trafic. Sînt câteva orașe în lumea aceasta care au început să experimenteze cu taxe de decongestionare a traficului. Traficul e prea mare în anumite zone. Dacă impui o taxă, asumpția de la care pornești e că taxa aceea o să joace un rol relevant în calculul cost-beneficii pe care oamenii îl fac și poate n-o să-și ia mașina, o să meargă pe jos, o să ia un Uber, o să ia un taxi sau transportul în comun. În mod similar, vorbim despre impunerea unor taxe de oraș sau de creșterea cuantumului în care acele taxe sînt percepute, de cele mai multe ori la cazare. Sau, așa cum vedem că face Veneția (dar cu un succes chestionabil, dacă e să ne gîndim la scopul acestei politici publice și anume scăderea numărului de turiști): impunerea unei taxe de intrare, așa cum plătești o taxă de intrare în club sau la cinema. Dar asta naște o discuție despre care e fundamentul acestor nemulțumiri și poate că fundamentul major se leagă de lucrul următor: turismul de masă aduce niște beneficii importante pentru autoritățile locale, pentru că se percep taxe și impozite, aduce niște beneficii evidente antreprenorilor din zona Horeca, dar și celor care vin din zona economiei paralele, mă refer la Airbnb. Însă, o bună parte a cetățenilor locali nu beneficiază întru totul sau nu au acces la aceleași tipuri de beneficii ca acești agenți economici.” Mihail-Valentin Cernea: „Mi-am adus aminte de acel vestit exemplu al creșei israeliene. Nimeni nu știe dacă creșa aceasta chiar a existat, dar e unul dintre exemplele preferate din științele sociale prin care putem să înțelegem mai bine consecințele neintenționate pe care le poate avea un anumit tip de politică. Povestea spune așa: o creșă din Israel, se pare, la un moment dat era nemulțumită de faptul că părinții tindeau să întîrzie cînd veneau să-și ia copiii de la creșă și atunci a încercat să stimuleze părinții să ajungă la timp impunînd un fel de amendă, o penalizare. Dacă întîrziai, trebuia să plătește o anumită sumă. Şi povestea spune mai departe că părinții au înțeles din acest lucru că pot să plătească ca să-și țină copiii pînă mai tîrziu și atunci toată lumea a început să plătească acea taxă și, bineînțeles, ce trebuia să fie o penalizare s-a transformat într-un tarif, în ciuda intențiilor celor de la creșă care voiau pur și simplu să plece mai repede acasă. În același fel, poate că taxele acestea pot defini mai degrabă un fel de mecanism de semnalizare: hei, acesta este un oraș pe care merită să-l vezi dacă tocmai, iată, am impus o taxă!”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Israelul a continuat pentru a patra zi atacurile asupra Iranului, după ce inițial a atacat situri nucleare, într-o operațiune numită „Rising Lion”. Iranul a ripostat cu lovituri asupra orașelor israeliene. Israelul a ucis mai mulți înalţi oficiali militari şi civili, între care șeful Statului Major, comandantul șef al Gardienilor Revoluției, precum și oameni de știință implicați în programul nuclear al Iranului. Sînt și civili uciși de ambele părți. Ce se întîmplă în Orientul Mijlociu? Ce potențial de escaladare au aceste atacuri reciproce? I-am întrebat pe Claudiu Degeratu, expert în securitate și apărare, şi pe Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti.De ce a atacat Israelul Iranul acum?Claudiu Degeratu: „Avem explicaţile oficiale legate de interesul strategic pe termen mai lung dar şi cel legat de oportunitatea, de apariţia unor factori pe care oficialii israeleni i-au desemnat ca fiind de interes maxim, cel legat de iminenţa realizării unor capacităţi nucleare militare iraniene, în speţă rachete nucleare, orizontul de timp estimat din declaraţiile oficiale fiind de cîteva săptămîni. (...) Potenţialul de escaladare este nelimitat, însemnînd că se extinde intensitatea, se extinde ritmul operaţional – adică şi ziua, şi noaptea – şi aria, zona de alegere. Pentru Iran, celălalt pas de escaladare semnificativ ar fi lovituri în regiune pentru ţinte conexe, interesul israelian sau american în regiune – şi asta poate să fie o escaladare majoră. Iar pentru israelieni asta înseamnă să încerce să decapiteze regimul de la Teheran la modul fizic, aşa cum s-a întîmplat de fapt în ultimele zile – s-a discutat potenţiala tentativă de asasinare a ayatolahului. Asta spune foarte multe despre direcţia în care se gîndesc să evolueze.”Este posibilă şi o încercare de schimbare de regim la Teheran?Camil Pârvu: „Israelul a avut o serie întreagă de intervenţii în periferia zonei controlate de regimul de la Teheran – în Liban, în Siria – şi asta a slăbit destul de mult capacitatea regimului de la Teheran de a utiliza toate aceste asset-uri din regiune împotriva Israelului. În acelaşi timp, e foarte dificil de spus care este efectul unui război de agresiune asupra loialităţii unei populaţii faţă de un regim faţă de care nu era neapărat loială înainte. Nu avem foarte multe exemple istorice în care invadarea unei ţări sau un război asupra unei ţări să producă o schimbare de regim atît de simplu, în cîteva zile sau săptămîni. În realitate, în plus, cu toate că este profund impopular, regimul de la Teheran are totuşi foarte multe pîrghii de a escalada la rîndul său întreaga situaţie. De la fluxul transporturilor de petrol din regiune către restul lumii la o serie întreagă de alte poziţii, există o minimă capacitate de negociere şi de intimidare a regimului de la Teheran pe care Israelul şi aliaţii săi trebuie să le ia în seamă.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Un jurnalist stabilit la Istanbul, Ibrahim, află întîmplător de moartea prietenului său din copilărie, Hussein, și decide să se întoarcă în locurile natale, la Mardin, ca să afle ce s-a întîmplat. Așa începe romanul „Neliniște” de Zülfü Livaneli, tradus din turcă de Maria Miu pentru Editura Humanitas Fiction. Eroina romanului, Meleknaz, este o tînără refugiată yazidi, o supraviețuitoare a violenței sexuale, care a reușit să scape din mîinile militanților ISIS și s-a refugiat la Mardin, orașul turcesc de la granița cu Siria. De ea se îndrăgostește musulmanul Hussein. În jurul poveștii lor de dragoste, tragice, se țese de fapt o poveste mult mai cuprinzătoare: despre atrocitățile comise de ISIS împotriva comunității yazidi, despre traumele femeilor care au fost sclavele militanților ISIS, precum și despre Orientul Mijlociu, acest spațiu atît de complex și complicat, plin de durere și tensiuni dar și de frumusețe și fascinație. Am vorbit cu istoricul Fatma Yilmaz despre romanul lui Livaneli, despre religia comunității yazidi - o combinație de elemente din mai multe religii, unele preislamice, zoroastriene -, despre soarta acestor oameni azi, precum și despre personalitatea muzicianului și scriitorului Zülfü Livaneli.Fatma Yilmaz: „Îmi amintesc postările și articolele lui Livaneli în presa turcă, în anii cînd genocidul avea loc sub ochii noștri. Și-mi aduc aminte că revenea cu articole aproape săptămînale, scria obsesiv despre ceea ce se întîmpla în munții Sinjarului, pentru că, de fapt, genocidul acolo a avut loc, o zonă în Irakul de Nord, actualul Kurdistan. Și, pe urmă, probabil, și-a extras motivația scrierii romanului și a folosit povestea de dragoste pentru a ne descrie mai multe realități ale zonei respective. (...) Romanul cred că aduce o întrebare esențială: cît de bine înțelegem noi, cei din afară, cît de corect putem percepe vastitatea suferinței, după ce un om trece prin atrocități? Genocidul yazidi, atrocitatea aceasta a fost îndreptată mai mult către femeile comunității yazidi. Cum strîrpești o comunitate? Omorîndu-i femeile și copiii. Întrebarea centrală este cît de mult putem să înțelegem din această suferință și dacă o înțelegem cu adevărat.”Noi știm puține aici despre acest autor și muzician turc. Cine este Zülfü Livaneli?Fatma Yilmaz: „Livaneli este reprezentantul unei generații, al unui anumit fel de a fi în Turcia. E generația părinților mei, care trăiau cu foarte puțin bani în buzunare, cu foarte puțină hrană, în schimb cîntau la chitară pe malurile Bosforului și își dădeau ultimii bani pe cafea sau raki. O generație care era total îndreptată cu fața către Vest, asumându-și valorile occidentale, cerînd o despărțire de tot ceea ce avusese loc în trecut, mai exact de ce a însemnat societatea otomană. Livaneli este, în primul rând, un erou care a stat în fața puterii neclintit, fără să facă în niciun fel rabat de la valorile în care crede. A fost nu numai o dată întemnițat. Pentru el, organizațiile internaționale au făcut de atîtea ori apeluri către Turcia să îl elibereze și au și reușit. Vine dintr-o familie de intelectuali, tatălui a fost procuror, dar vine dintr-o familie care niciodată nu a uitat de unde a plecat. El a trăit dintotdeauna în Istanbul și Ankara, dar niciodată nu a uitat Anatolia, locul acela unde, spune el în prelegerile lui publice, oamenii încă merg desculți prin praful de pe străzile care n-au văzut niciodată urmă de asfalt sau urme ale civilizației. Este singura personalitate publică care a reușit să adune într-un loc, într-o piață publică din Ankara, peste două milioane de oameni care s-au solidarizat cu cauza minorității kurde.”Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural