Timpul prezent

Născut în Republica Dominicană, Junot Díaz a emigrat în copilărie, împreună cu familia în Statele Unite ale Americii. Cărțile sale au fost întîmpinate cu entuziasm încă de la debut și au primit premii importante, între care Premiul Pulitzer. Volumele sale de povestiri, „Sufocare” și „Uite-așa o pierzi” au apărut în limba română la Black Button Books iar romanul „Scurta și minunata viață a lui Oscar Wao” a apărut la Polirom. Toate trei volumele sînt traduse de Daniela Rogobete. În prezent, Junot Díaz este profesor de creative writing la Massachusetts Institute of Technology (MIT). L-am întîlnit pe Junot Díaz la Festivalul Internațional de Literatură și traducere de la Iași (FILIT). Interviul nostru a fost tradus de Sorina Chiper. Povestirile dumneavoastră construiesc o lume, a imigranților din Republica Dominicană în Statele Unite. Descrieți cu realism greutățile acestei lumi, sărăcia, dificultățile pe care le aduce imigrarea, la care se adaugă tensiunile din familie. Ce a declanșat scrisul, cum ați început să scrieți poveștile lumii din care proveniți?Junot Díaz: „Cred că pentru mine, o parte a procesului de a deveni scriitor a fost acela de a deveni un cititor foarte serios. A contat foarte mult să descopăr care sînt tipurile de povești care existau deja în lume și cum aș putea să-mi scriu propriile mele povești. Apoi a trebuit să-mi dau seama care sînt tăcerile din comunitatea mea pe care eu, ca artist literar, aș putea să le umplu. Și, în fine, a trebuit să-mi dau seama cum aș putea să fac asta într-un mod care-ar putea să fie interesant pentru oricine. (...) Dintotdeauna am crezut că prima limbă pentru majoritatea oamenilor este cea a familiei. Oamenii pot avea experiențe particulare, foarte personale în cadrul familiilor, dar ei înțeleg, de asemenea, și multe alte tipuri de familie. Și nu știu de ce, dar nebunia din cadrul familiei este o încîntare pentru toată lumea. Așa că am început prin a crea o familie ficțională nebună și asta este arhitectura scrisului meu.”Relațiile de familie sînt o temă de cînd lumea, de cînd literatura. Cum vă explicați că încă se mai poate scrie despre relațiile de familie, că e o temă inepuizabilă?Junot Díaz: „Se spune și că jocul de șah este fără limite. Familia este un joc de șah pe care-l joci toată viața. Dar nu există cîștigători în acest caz, e vorba doar despre dragoste sau imposibilitatea ei. Și dacă ești deschis către dragoste și imposibilitatea ei, atunci familia ca subiect este irezistibilă. Cel puțin așa este pentru mine.”Lucrați mult cu limbajul. Personajele dumneavoastră folosesc și cuvinte din spaniolă. În ce măsură problematica limbii are pentru dumneavoastră potențial literar?Junot Díaz: „Cred că este rădăcina artei mele, a literaturii pe care o scriu. Aud mereu despre oameni care au o limbă maternă, un talent nativ. Nu sînt sigur că știu ceva despre asta, și-atunci scriu. Scriu despre cum e să nu fii vorbitor nativ.”Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

De ce este sănătatea mintală esenţială şi pentru individ, şi pentru societate­? Ce legătură este între sănătatea mintală a fiecăruia dintre noi și democrație? Cîtă libertate e posibilă, dacă reacţiile noastre sînt determinate în mare măsură de gene, de mediu, de întîmplările prin care am trecut? Am întrebat-o pe Cătălina Dumitrescu, psiholog clinician și psihoterapeut, autoarea volumului „Prețul libertății. Cum sănătatea mintală devine călcâiul lui Ahile în democrație”, apărută la ZYX Books.De ce este sănătatea mintală „o prioritate strategică” şi „călcîiul lui Ahile în democrație”?Cătălina Dumitrescu: „Pentru că este punctul vulnerabil. Şi cred că trebuie să avem o perspectivă mai macro, ceea ce am şi încercat să adun în această carte. Atunci cînd noi, ca oameni, sîntem într-o zonă de dezechilibru, asta se va vedea în afectul nostru, în reacţiile noastre. Vorbim mult despre starea de agresivitate, care se manifestă atît pe stradă, cît şi online. Aici e vorba despre o stare de suferinţă, pentru că un om în echilibru nu o să manifeste o stare de agresivitate constantă. Vor fi pusee, probabil, cînd ne înfurie şi ne supără ceva, dar sînt justificate, pe cînd o stare de alertă, de permanentă vigilenţă, cînd vezi atac peste tot, arată un sistem nervos hipervigilent, care stă în apărare şi produce acele biasuri cognitive, nişte shortcut-uri mentale – le putem numi şi prejudecăţi – şi utilizăm o informaţie pe care deja o cunoaştem, etichetăm cu multă uşurinţă şi, în biasul de confirmare, de exemplu, căutăm informaţii care ne confirmă conţinutul informaţiilor pe care le avem deja. Lucrul ăsta se vede în reactivitatea noastră emoţională, apoi în plan comportamental şi asta duce, la nivel colectiv, la polarizare, la alăturarea la grupuri care rulează valori şi informaţii în care noi credem şi în care ne regăsim. Pentru că a adera la un grup ne conferă sentimentul de siguranţă. Mai ales că noi, ţările din Est, venim dintr-o cultură traumatică, cu o istorie dureroasă şi am fost obişnuiţi în relaţii de vasalitate mult timp şi căutăm în continuare aceste figuri care să ne spună cum să facem, cum să ne trăim viaţa.”Cîtă libertate e posibilă, dacă reacţiile noastre sînt determinate în mare măsură de gene, de mediu, de întîmplările prin care am trecut?Cătălina Dumitrescu: „În psihologie se vorbeşte mult despre capacitatea de rezilienţă, pe care cu toții o avem într-o măsură mai mică sau mai mare. Și mi s-a părut că nu e suficientă explicația, iar apoi am citit despre Teoria Haosului, care spune că în orice sistem, oricît de predictibil ar fi, există variațiuni neliniare care modifică structura sistemului. Deci, practic, niciodată nu o să putem să prezicem cu acuratețe, fără nici o marjă de eroare, un anumit sistem. Și asta mi s-a părut că se leagă foarte mult de conceptul psihologic al rezilienței, în sensul că, da, sînt oameni care provin din situații extrem de traumatice și din familii profund disfuncționale, și cu toate acestea reușesc, dintr-un destin predictibil eșecului, să aibă o viață sănătoasă, funcțională. Și atunci m-am gîndit că exact acesta este spațiul de libertate care se naște. El apare prin șansa întîlnirilor cu anumiți profesori care văd, ne văd, văd potențialul copilului și știu cum să-l îndrume, chiar dacă mediul familial este unul dureros pentru copil. Acest spațiu de libertate l-am numit relații-țesătură şi vine nu numai din întîlnirea cu un profesor, poate fi întîlnirea cu autorul unei cărți, sau poate fi pur și simplu o întîlnire cu cineva, nu știu, în tren – avem o discuție de o intensitate și o profunzime extraordinară care poate să devină o întîlnire de intersecție în viața noastră.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

La Chișinău a avut loc Moldova Security Forum, ediția a II-a. Pe agenda summitului s-au aflat teme de actualitate care privesc nu doar Republica Moldova, ci și întreaga Europă: rezistența în fața amenințărilor hibride, a manipulărilor informaționale în alegeri, întărirea securității în fața provocărilor cibernetice. Comisarul european pentru apărare, Andrius Kubilius, a transmis un mesaj în cadrul forumului și a spus, printre altele, că „Europa are multe de învățat de la Republica Moldova”, amintind cum a rezistat aceasta la atacurile hibride, prin cooperarea între instituțiile statului. Invitatul nostru, în direct, de la Chișinău, este analistul de politică externă Robert Lupițu, redactor-șef al platformei „Calea Europeană”, partener media al evenimentului.În ce măsură neutralitatea constituţională a Republicii Moldova reprezintă un obstacol în construirea cooperării cu UE şi NATO în materie de securitate?Robert Lupițu: „Cu UE în nici un caz şi vă dau un exemplu din pannelul pe care l-am moderat. A fost o întrebare din partea audienţei despre ce s-ar putea face în această conversaţie legată de neutralitate şi un eventual scenariu de aderare a Republicii Moldova la NATO. Deoarece chestiunea neutralităţii este văzută din perspectiva nealinierii militare la un bloc politico-militar defensiv cum este NATO. Şi răspunsul care a venit din partea ministrului de externe a fost unul cît se poate de clar într-o zonă de probă a rezilienţei: este normal să avem această dezbatere în societate pentru că mediul de securitate s-a schimbat, discutăm avantaje, dezavantaje, scenarii şi în ultimă instanţă cetăţenii sînt cei care decid dacă rămînem o ţară neutră din punct de vedere militar sau dacă ne asumăm altceva.”Deceniile de dominație sovietică reprezintă o slăbiciune sau dimpotrivă un avantaj pentru Republica Moldova în confruntarea cu atacurile hibride și încercările de manipulare în alegeri operate de Federația Rusă?Robert Lupițu: „În mod cert, în momentul în care avem de-a face cu astfel de acţiuni hibride, cu un astfel de instrumentar care se referă la sabotaje de infrastructură critică, la presiuni economice, la diferite măsuri coercitive, la diferite tactici pe care le-am văzut dezvăluite, cum ar fi finanţări ilegale, plăţi către influenceri, către anumite categorii sociale, în egală măsură găsim elemente de rezistenţă, o formă de combatere, dar în mod cert pot apărea şi slăbiciuni. Ce este important – şi aici este un narativ foarte interesant din perspectiva jocului public pe care l-a făcut: avem o Republică Moldovă vulnerabilă din foarte multe perspective dar care şi-a jucat această carte a vulnerabilităţii, a slăbiciunii în avantajul său. În sensul în care Republica Moldova nu şi-a ascuns niciodată vulnerabilităţile, este conştientă de problemele economice pe care le are, de dependenţele energetice, de chestiunea transnistreană, de interferenţa rusă în societate. Dar asta nu a împiedicat-o să continue parcursul european, dialogul cu cetăţenii şi transparenţa actului public. De fapt este şi o temă pe care am văzut-o în  mod predilect la ediţia din acest an a forumului şi anume că rezilienţa este o formă de descurajare şi transparenţa este o armă. Actorii politici au căutat să rămînă în permanentă legătură cu societatea, luînd măsuri în beneficiul societăţii, expunînd vulnerabilităţile, verbalizîndu-le, tocmai pentru a arăta că sînt conştienţi de probleme şi fac toate eforturile pentru a le combate. A contat foarte mult şi sprijinul extern pe care l-a primit şi-l primeşte Republica Moldova în zona cibernetică şi nu numai.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Peste 1000 de muzicieni au colaborat pentru un album prin care protestează față de modificările propuse de guvernul britanic la legea dreptului de autor astfel încît companiile de inteligență artificială să-și poată construi produsele pe baza unor opere de artă, muzică, texte protejate de drepturi de autor. „Is This What We Want?” se numește albumul care propune înregistrări silențioase, cu zgomotul de fond din studiouri goale și a fost lansat la începutul anului. În noiembrie albumul a fost lansat și pe vinil, variantă care conține un bonus: o „melodie silențioasă” purtînd semnătura lui Paul McCartney. Artiștii atrag atenția asupra pericolelor și amenințărilor la adresa muncii creative aduse de dezvoltarea inteligenței artificiale și nereglementarea ei, precum și asupra chestiunilor de etică pe care le implică folosirea muncii artiștilor fără a plăti drepturi de autor. Invitaţii noştri sînt saxofonistul și compozitorul Mihai Iordache şi cercetătorul Radu Uszkai, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată.Ca muzician, înveți și de la alții. Ești ceea ce asculți. Cînd compui, o faci implicit pentru că te-ai hrănit și chiar inspirat din muzica altora – chiar dacă e inconștient și implicit. Nu-l imiți pe John Coltrane sau pe Charlie Parker, dar le-ai ascultat muzica – poate chiar o știi pe de rost – și ceva din muzica lor e și-n compozițiile tale. Ce e diferit față de ce face Inteligența Artificială atunci cînd preia mii de ore de muzică și compilează partituri noi?Mihai Iordache: „Ăsta e cel mai simplu de demontat dintre argumentele pro-inteligenţă artificială în discuţia despre muzică. În momentul cînd te hrăneşti cu ce ai ascultat, cu ce ai citit sau ai desenat ca artist, în mod absolut automat acele lucruri trec prin sensibilitatea ta şi rămîi un om care cîntă, compune, face diverse lucruri. Ceea ce este cu totul diferit de (ce face) o maşină, pînă la urmă – pentru că termenul de inteligenţă este foarte exagerat folosit, ca să nu spun că e greşit –, o maşină care încearcă să compileze tot ce s-a făcut într-un stil, fără nici un fel de suflet, fără nici un fel de intenţie, în afara aşa-zisei intenţii a prompterului care-i spune vreau o melodie aşa, şi aşa, şi aşa şi care abia aşteaptă să-i vină ceva pe tavă fără să fi făcut nimic.”Cum ar trebui reglementată funcționarea modelelor de inteligență artificială astfel încît să fie respectată munca oamenilor pe baza căreia se antrenează AI? Radu Uszkai: „Discuţile despre reglementare le purtăm nu într-un vacuum, ci în contextul existenţei unei diversităţi din punctul de vedere al reglementărlor. Ce facem noi s-ar putea să n-aibă nimic de-a face cu ce se întîmplă, de pildă, în spaţiul chinezesc. Poziţia ideală ar fi ca reglementatorul, adică statul, să reunească toate părţile co-interesate, care au o miză morală în acest proces. Asta înseamnă artişti, public, companii, sistem educaţional şi în primul rînd să pornim de la mizele lor atît financiare, cît şi de natură estetică. În mod uzual însă, ce se întîmplă nu este acest proces transparent, ci cîştigă lobby-ul unei părţi. Fie lobby-ul corporatist, fie interesele de ordin politic ale unor politicieni care sînt împotriva unor corporaţii. Răspunsul este generic, fiindcă realmente nu am un răspuns clar. Vin de pe o poziţie nu neapărat tehno-optimistă, dar tehno-realistă, în care văd diverse elemente cît se poate de pozitive în aceste unelte – chiar dacă sînt lipsite de creativitate în sens uman, le văd ca avînd un soi de creativitate sintetică, ce poate fi un ameliorator în anumite contexte –, de aceea aş zice că modul de reglementare nu ar trebui să blocheze în totalitate capacitatea inginerilor şi a companiilor de a investi şi de a le dezvolta, luînd în considerare însă şi consecinţele negative ale acestui proces.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2025-2030 a fost lansată în dezbatere publică de președintele Nicușor Dan. În documentul publicat de Administrația Prezidențială se propune conceptul-cheie de „independență solidară”. La ce se referă acest concept? Ce aduce nou acest document față de precedentele strategii? L-am întrebat pe Marius Ghincea, analist de politică externă și de securitate.Marius Ghincea: „Independenţa solidară este definită destul de vag şi imprecis. Ce pare să fi înţeles autorii acestui concept din strategie este că trebuie să avem capacitatea de a ne decide singuri preferinţele şi de a le urma fără a fi dependenţi neapărat de sprijinul aliat, fie american, fie european, atunci cînd interesele noastre nu sînt de aceeaşi factură cu cele ale aliaţilor noştri. Dar – şi aici intervine a doua componentă a acestui concept, cea de solidaritate –, atunci cînd este nevoie şi ni se cere, să fim solidari cu aliaţii, presupunînd că şi aliaţii sînt solidari cu noi. În spaţiul public în ultimele zile, atît eu cît şi alţi analişti de politică externă şi de securitate am criticat acest concept care este prea nedefinit, este insuficient dezvoltat pentru a putea face clar ce înseamnă să fii independent. Independent faţă de cine? Faţă de Rusia, faţă de China? Sau faţă de SUA şi faţă de Europa? Cum se leagă asta de parteneriatul nostru strategic cu SUA, de apartenenţa noastră la NATO şi la UE şi cum traducem asta în fapte concrete? La fel şi din perspectiva solidarităţii: solidaritate noi pentru ceilalţi, ceilalţi pentru noi sau în mod reciproc? Au apărut deja comentarii în spaţiul public că această referire la independenţă pare să fie destul de aproape de limbajul extremei drepte.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Leo Vardiashvili este autorul romanului „La marginea unui codru nesfârșit” (Ed. Trei, trad. Mihaela Buruiană). Născut în 1983 la Tbilisi, Leo Vardiashvili a emigrat, la doisprezece ani, împreună cu familia, în Marea Britanie, unde a studiat literatura engleză. „La marginea unui codru nesfârșit” este romanul lui de debut, scris într-un stil care te cucerește de la primele rînduri. Pentru că știe să-ți stîrnească curiozitatea, știe cît să-ți spună din poveste ca să vrei să citești mai departe, știe să împletească realismul cu realismul magic, știe să spună istorii dramatice sau tragice marcînd în permanență poveștile cu un umor special. La fel ca autorul său, personajul principal al romanului a emigrat în copilărie împreună cu familia, din Georgia în Marea Britanie. La fel ca personajul său, autorul romanului s-a întors în Georgia natală, dar nu pe urmele rudelor, ci ca să vadă cu ochii lui locurile prin care urma să ajungă personajul său. Asemănările dintre personaj și autor se opresc însă aici. Restul e ficțiune. Leo Vardiashvili a fost invitat la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT). Adela Greceanu a vorbit cu el despre romanul cu care a debutat, despre Georgia din ficțiune și din realitate, despre umorul special al spațiilor care au trecut prin mari încercări, despre întîlnirile cu cititorii și despre valul de entuziasm cu care a fost întîmpinat „La marginea unui codru nesfârșit”. Interviul a fost tradus de Sorana Lupu.Leo Vardiashvili: „Pentru mine scrisul a fost un fel de terapie. Am încercat să depășesc experiența mutării din Georgia în Marea Britanie care a fost un șoc cultural. Am ajuns acolo și am mers direct la școală. Stăteam cu dicționarul în ultima bancă și nu înțelegeam ce se vorbește în jurul meu. Probabil că scrierea acestei cărți a fost și o încercare de a scoate din mine această experiență. Cred că la un moment dat, un lucru înspăimîntător a fost să-mi dau seama că practic reprezentam Georgia. Nu sînt mulți scriitori georgieni care să fie traduși în Marea Britanie. Da, într-adevăr, Nino Haratischwili a fost tradusă în engleză, dar nu sînt mulți autori cunoscuți în limba engleză. De aceea am încercat să aduc din Georgia toată autenticitatea ei.”Povestea lui Saba și a familiei sale e scrisă într-un ritm de roman de aventuri, în care poveștile atroce se împletesc cu firele magice ale unei lumi paralele, populate de vocile celor care nu mai sînt, și totul este punctat de umor foarte special, pentru că, așa cum spune personajul principal, „Uneori trebuie să rîzi de un lucru, ca să-l lași fără putere.” Cum ați integrat umorul într-o poveste nu tocmai veselă?Leo Vardiashvili: „Mi-am dat seama că scriam despre niște subiecte deprimante, că personajele treceau prin întîmplări oribile și atunci a trebuit să aduc în poveste lucruri precum umorul, realismul magic, pentru a masca partea deprimantă, pentru a o face mai acceptabilă. Există și un truc psihologic, atît în filme, cît și în literatură. Dacă ceea ce citești te face să rîzi sau te întristează, te deschizi, devii vulnerabil la experiența opusă. Am încercat să fac acest roman amuzant în aceeași măsură în care este trist. (...) Aș putea să vă arăt ciorne ale romanului, unde am notat doar: deprimant, deprimant, deprimant. Și deodată ceva e subliniat și alături scrie: fă chestia asta amuzantă! Nu știu ce spune asta despre mine, dar îmi este mult mai ușor să scriu părțile deprimante. Ideile pentru părțile amuzante îmi vin, de exemplu, cînd fac duș. (...) Cred că uneori umorul este singura apărare împotriva lucrurilor rele care se pot întîmpla. Și cred că locurile care au avut parte de vremuri grele au cu atît mai mult umor. Întotdeauna se găsește cineva care să spună ceva absolut hilar în cel mai nepotrivit moment.” Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Continuăm seria de emisiuni dedicate diplomației culturale și rolului Institutului Cultural Român. Vă propunem o dezbatere despre modelele europene de cooperare culturală și despre felul în care Germania și-a construit o rețea globală de institute culturale. Invitatul lui Matei Martin este Joachim Umlauf, fost director al Institutului Goethe din București, diplomat cultural de carieră. Printre altele, Joachim Umlauf predă la masterul de diplomație culturală al Facultății de Științe Politice, Universitatea din București. Cum este definit rolul Goethe-Institutului în politica culturală și externă a Germaniei?Joachim Umlauf: „Goethe-Institut este o instituție cu un caracter foarte specific, tipic germană. Într-o anumită situație istorică de după cel de-Al Doilea Război Mondial, Germania de Vest a creat sau a susținut instituții care să reprezinte Germania în străinătate. Elementul esențial aici – și cred că e ușor de înțeles de ce – este că s-au fondat sau sprijinit instituții care să fie la o anumită distanță de stat. După război, se dorea susținerea unor instituții care să nu fie identificate direct cu statul german, pentru că statul se discreditase complet prin național-socialism.De aceea au fost create instituții precum Goethe-Institut, reînființat, regîndit pe altă structură în 1951, sau Fundația Alexander von Humboldt, ori Serviciul German pentru Schimburi Academice (DAAD) – toate cu personalitate juridică, cu o anumită autonomie de conținut și, prin aceasta, cu o distanță față de stat. Este ceva tipic german. Trebuie ținut cont, pe lîngă aspectul legat de discreditarea Germaniei în lume și de încercarea de a fi reintegrată între națiunile civilizate, că Germania a avut mereu un caracter federal și un model descentralizat. Și asta a jucat un rol important.”Care este relația concretă dintre Goethe-Institut și Ministerul Federal de Externe?Joachim Umlauf: „Relația este clară: avem autonomie în ceea ce privește conținutul, dar depindem financiar de minister. Institutul primește fonduri, pe de o parte, de la Ministerul de Externe și, pe de altă parte, are propriile venituri obținute din cursuri și examene de limbă. Considerabile, dar insuficiente. Dar autonomia de conținut merge mînă în mînă cu dependența financiară.Există un așa-numit „contract-cadru” care stabilește regulile relației dintre Ministerul de Externe și Goethe-Institut. E un document general, stabil și, de regulă, nu este modificat. În plus, există obiective strategice, acorduri cu privire la obiective care se reînnoiesc, de obicei, o dată la patru ani și care sînt negociate cu Ministerul. Așa funcționează sistemul, în linii mari.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

Continuăm seria de discuții dedicate diplomației culturale și rolului Institutului Cultural Român ca instrument de soft power pentru promovarea culturii române în străinătate. În ce măsură îşi îndeplineşte ICR misiunea de a promova cultura română peste hotare? Cum se măsoară succesul unei acţiuni de diplomaţie culturală? Care ar fi cea mai potrivită instituție în subordinea căreia ar fi ferit ICR de politizare? Am întrebat-o pe Oana-Valentina Suciu, sociolog, cadru didactic la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, unde coordonează, începînd de anul acesta, un masterat de diplomație culturală.În ce măsură îşi îndeplineşte ICR misiunea de a promova cultura română peste hotare?Oana-Valentina Suciu: „Deşi ICR are o strategie, aceasta nu se pliază foarte bine pe cerinţele şi aşteptările pe care le au reţele precum EUNIC – reţeaua internaţională a institutelor culturale – care îşi propune să fie tot mai implicată în problemele gobale, în susţinerea democraţiei şi a drepturilor omului, în chestiuni legate de migraţie, de încălzirea globală... Agenda europeană şi agenda internaţională sînt foarte diferite de ceea ce oferă Institutul Cultural Român la ora actuală. În plus, acele proiecte sînt gîndite pe termen mediu şi lung – proiecte multianuale – or, ICR, chiar dacă ar vrea să facă acest lucru, din cauza legislaţiei financiare din România nu poate să propună şi să coordoneze proiecte multianuale. De aceea, probabil, a recurs la această soluţie mai simplă, de a organiza o serie de evenimente. Nu discut calitatea în sine a acestora, unele sînt de o înaltă calitate artistică. Dar nu denotă o viziune coerentă a ceea ce înseamnă cultura română vie, pe care, de altfel o şi menţionează în statutul său şi în legea de funcţionare.”Cum se măsoară succesul unei acţiuni de diplomaţie culturală?Oana-Valentina Suciu: „Asta nu ştiu nici alte institute culturale. Vă dau exemplul Institutului Francez care, pentru a măsura succesul unuia dintre proiectele lor de film, numără cîte bilete s-au vîndut sau cîte accesări au avut dacă e vorba despre filme online oferite gratuit. E un indicator, dar nu este cel mai potrivit. Asta e altă întrebare care apare în diverse rapoarte şi manuale de diplomaţie culturală: cum măsurăm nemăsurabilul. De altfel, asta este şi întrebarea pe care ne-o punem în seria de propuneri de politici culturale pe care le realizăm în cadrul echipei NARDIV – un proiect finanţat de UE în care sînt implicaţi Universitatea din Bucureşti, Institutul Goethe din România, Institutul Francez din România, Universitatea Marseille-Aix, Franţa, Amsterdamul… – şi fiecare dintre acele echipe de cercetare vine cu cîte o propunere de politică culturală în sensul de a identifica nişte probleme şi a propune nişte soluţii care se vor reuni într-un raport ce va fi prezentat anul viitor, pe 12 mai, la Bruxelles, membrilor comisiei de cultură de acolo.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Continuăm seria de emisiuni despre diplomația culturală și rolul culturii în diplomația publică a României. După ce ieri am discutat cu Corina Șuteu – fostă directoare a ICR-New York și fostă ministră a Culturii, astăzi l-am invitat pe Liviu Jicman, președinte al Institutului Cultural Român din 2021 aflat, acum, la final de mandat. Vorbim despre acțiunea ICR și despre cum poate cultura să profileze imaginea României în plan extern. Liviu Jicman: „Este primul mandat de patru ani, după epoca Horia-Roman Patapievici, respectiv după mutarea din 2012 a ICR de sub Preşedintele României sub controlul Senatului, cînd au funcţionat şi am şi aplicat în acelaşi timp atît legea de funcţionare cît şi strategia pentru perioada 2022-2026, pe care am adoptat-o la începutul mandatului împreună cu Consiliul de Conducere al ICR.”Care sînt direcţiile principale ale strategiei?Liviu Jicman: „Ne-am propus să ne concentrăm pe cîteva dintre obiectivele din legea de funcţionare a ICR, fiind conştienţi că, pe de-o parte e foarte bine ca legea să fie cît mai permisivă, pe de altă parte că într-un timp limitat nu putem să acţionăm pe toate palierele. Şi-atunci am prioritizat cîteva teme. Promovarea creaţiei contemporane, cultura vie este una dintre aceste priorităţi. La fel cum am încercat şi ne-am propus să urmăm inclusiv o agendă europeană, deci nu doar să ne limităm la colaborările care existau, de exemplu, în reţeaua EUNIC, parteneriate în ţările în care avem reprezentanţe dar chiar şi în alte spaţii în care sîntem reprezentaţi prin ambasade ale României, dar să vedem cum asumăm această agendă, cum o integrăm în discursul Institutului Cultural Român.”Avînd în vedere constrîngerile bugetare, ce reforme interne sînt prioritare pentru ICR în următoarea perioadă? Unde se poate interveni astfel încît să nu compromiteți acțiunea externă a institutului? Liviu Jicman: „Acest mandat a stat în integralitatea lui sub semnul reformei. De cînd am venit, am făcut o nouă structură care să fie adaptată acestei strategii dar în acelaşi timp reducînd funcţiile de conducere la parametrii legali, după care în 2023, împreună cu Consiliul de Coducere, am făcut o nouă ajustare, reducînd de la 12% la 8%, adică cu o treime funcţiile de conducere, desfiinţînd toate posturile de şef-birou, reducînd alte funcţii şi, tot cu sprijinul Consiliului de Conducere, pe 20 octombrie anul acesta am redus din nou poziţiile din structura ICR. Este locul în care noi putem acţiona legal. Am propus de asemenea şi cred că este timpul ca structura ICR din străinătate să fie adaptată spaţiului şi acolo unde putem să ne permitem echipe mai mici să putem reduce aceste echipe.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Săptămîna aceasta vă propunem o serie de discuții dedicate diplomației culturale și rolului Institutului Cultural Român ca instrument de soft power pentru promovarea culturii române în străinătate. Invitata noastră de astăzi este Corina Șuteu, expertă în politici culturale, fostă directoare la ICR New York, fostă ministră a culturii. Multe state europene au instituții prin care își promovează cultura în alte țări, dacă ne gîndim doar la Institutul Francez, la British Council, la Goethe-Institut sau Centrul Ceh. De ce este important să avem o instituție care să promoveze cultura română în străinătate, de ce arta are nevoie să fie susținută din bani publici pentru a trece granițele? Corina Șuteu: „E necesar pentru că politica culturală externă, felul în care exporți cultura este singurul element sensibil, emoțional pe care îl ai pentru a comunica despre o nație. Nu există alt element sensibil. Cînd a fost aici ambasador, Hans Klemm mi-a spus: îmi pare foarte rău să vă spun, doamna Șuteu, noi, americanii, am fost prezenți în trecut prin Biblioteca Americană, prin anumite schimburi iar astăzi nu sîntem prezenți decît prin schimbul de arme. Și asta nu dă o imagine bună despre America. Norocul lor este că au Netflix și au filmele pe care le fac și Hollywoodul compensează asta. Dar noi nu avem Hollywoodul, noi nu avem un magnat, un fel de uriașă mașinărie care să transmită cultura europeană, cultura română și care să le deschidă cetățenilor lumii o fereastră către zona sensibilă, empatică a unei țări. Or, asta nu poate face decît un institut ca Institutul Cultural Român, ca Goethe-Institut, ca Institutul Francez. Asta nu se poate face decît din fonduri publice. Pentru că trebuie să existe o gîndire competentă și unitară despre cum cu resurse mici putem să avem un efect important. (...) Ideea de a avea o susținere pentru acei artiști, acele proiecte, acele evenimente care cîștigă interesul piețelor culturale externe nu se poate face decît prin susținere publică. Și-mi permit să spun că, pe lîngă susținerea publică și cantitățile de resurse alocate altor domenii, alocarea din fonduri publice pentru schimburile culturale internaționale este modestă sau, dacă nu e modestă, ea încă nu are o direcție strategică foarte clară. Dacă vrem să fim cunoscuți, noi avem nevoie să explicăm și cine sîntem în sufletul nostru, nu doar în acțiunile noastre legate de economie, de industrie, de armament. Pînă la urmă, marii noștri ambasadori în lume sînt artiștii. Sîntem o țară care produce talent într-o cantitate impresionantă. Ce facem noi cu acest talent, cum acompaniem acest talent, care oricum își va găsi la un moment dat expresia? E preferabil să-i dăm acea acompaniere pentru ca el să poată să fie și reprezentativ. Nu să ne trezim abia cînd el devine reprezentativ că spunem că-i al nostru și după aceea citim în muzee Brâncuși French born in Romania.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural