Timpul prezent

Tatiana Țîbuleac este una dintre cele mai apreciate scriitoare de limbă română, în spațiul de limbă română – în România și Republica Moldova – dar și în alte țări. Primele ei două romane, „Vara în care mama a avut ochii verzi” și „Grădina de sticlă”, sînt traduse, cu mult succes, în peste 20 de limbi.Tatiana Țîbuleac a publicat recent romanul „Când ești fericit, lovește primul” (Editura Cartier). O carte ca un ghem de teme spinoase și actuale. Personajul principal al cărții, Mila, are 50 de ani, a emigrat în anii ’90 din Republica Moldova în Franța și este alcoolică. Tatăl ei de asemenea a fost alcoolic. Mila a crescut fără mamă – și, adesea, fără tatăl iubit, plecat mai tot timpul pe teren, prin satele Moldovei, despre care scria reportaje –, într-un Chișinău marcat în anii ’90 de sărăcie și criminalitate. Profesorii, doctorii, angajații la stat nu-și primeau salariile cu lunile. Ea însăși devine profesoară de franceză la Universitate dar ajunge să aibă de-a face cu lumea interlopă și traficanții de droguri și valută. În Franța, face munci necalificate și nu-și găsește locul. Dar își spune povestea. Cu cinism, cu maximă onestitate. Povestea ei poate fi considerată o sinteză a poveștilor de viață ale multora dintre femeile care au emigrat în anii ’90 din Republica Moldova în Vest.Tatiana Țîbuleac: „Mila este o femeie tipică din Estul Europei, o femeie care a plecat în primul val de migrație din Republica Moldova, care a fost cel mai dur, cel mai violent, cel mai necruțător. Aș vrea să se înțeleagă că Mila a migrat altfel se pleacă acum peste hotare. Iar ceea ce a devenit ea sau vocea asta tăioasă și cinică este de fapt tot ce i s-a întîmplat în viață. (...) Anii ’90, de care vorbim în carte, sînt anii care au lovit foarte, foarte dur Moldova, sînt anii în care oamenii au fost disponibilizați, și-au pierdut serviciile, au devenit săraci, în care nu aveam curent și era frig în casă și eram disperați.”Mila are un discurs necruțător, își povestește viața fără să cosmetizeze experiențele dure prin care a trecut, dar are și momente de duioșie, de tandrețe, mai ales cînd vorbește despre tatăl său și despre prietenii ei. Cum ai ajuns la vocea personajului narator, Mila?Tatiana Țîbuleac: „Am trăit acei ani, nici măcar n-a trebuit să fac cercetare, pentru că atunci eram jurnalist și scriam despre asta în fiecare zi. (...) M-am întîlnit cu foarte multe persoane care pur și simplu s-au frînt în acei ani. Se întîlneau la fiecare pas tragedia, drama, frica de-a trăi într-un Chișinău criminal, în acele vremuri. Toate jurnalele de știri începeau cu împușcături, cu morți, cu droguri, cu interlopi prinși, eliberați, scăpați. Un fenomen care m-a marcat a fost traficul de persoane. Au fost niște ani absolut îngrozitori din acest punct de vedere. Femeile tinere, sperînd că vor pleca peste hotare să muncească, să-și găsească un loc de trai, ajungeau, multe dintre ele, victime ale traficului de persoane. Am făcut multe reportaje pe tema asta. Toate acele povești s-au adunat într-un fel. Probabil că este răspunsul pe care-l dau de fiecare dată cînd sînt întrebată despre cărțile mele: nu este povestea mea dar este și vocea mea acolo. (...) Cred că este cea mai sinceră carte a mea. Pentru că migrația nu este ușoară niciodată, nici atunci cînd pleci la mai bine și deja totul este aranjat în țara în care vii.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Criză politică în Franța. La mai puțin de o lună de la numirea în funcție, premierul Sébastien Lecornu și-a anunțat demisia, invocînd imposibilitatea de a asigura o majoritate parlamentară pentru a putea guverna. Este cel mai scurt mandat de premier din istoria celei de-a V-a Republici și reprezintă un nou episod din criza politică prelungită pe care o traversează Franța după alegerile legislative anticipate din 2024. În lipsa unei majorități clare în Parlament, președintele Emmanuel Macron se confruntă cu o situație complicată. Nici partidele de stînga, nici cele de dreapta, nici blocul centrist nu par dispuse să colaboreze într-un guvern de compromis. În timp ce incertitudinea politică se adîncește, guvernul trebuie să găsească soluții și pentru rezolvarea crizei financiare. Și să adopte bugetul de stat pentru anul viitor – un test important pentru credibilitatea internațională și pentru stabilitatea economică a țării. Cum s-a ajuns la acest impas? Și cum poate fi depășit? L-am întrebat pe Mihail-Valentin Cernea. Mihail-Valentin Cernea: „Pînă la urmă, este incapacitatea Franţei de a se hotărî cu privire la viitorul ei. Avem stînga contemporană franceză, care dă dovadă de oareşce unitate, de la centru-stînga la stînga extremă, în momentul de faţă, dar care ar vrea să respingă în bloc toate reformele pe care le-a făcut Macron economiei franceze pînă acum, inclusiv discuţia despre vîrsta de pensionare, care e foarte importantă pentru stabilitatea financiară a Franţei. Aşa că, din păcate, blocul centrist nu prea are cum să se alieze cu blocul de stînga, avînd în vedere că blocul de stînga şi-ar dori anularea reformelor pentru care blocul centrist s-a luptat pînă acum. Evident, o alianţă cu blocul de dreapta extremă de la Adunarea Naţională este foarte puţin plauzibilă în Franţa în momentul de faţă, cordonul sanitar ţine şi mă îndoiesc că blocul centrist ar vrea să guverneze alături de acest partid, care are în continuare un stigmat în politica franceză şi probabil va rămîne cu acest stigmat. Avînd în vedere aceste incapacităţi de a comunica unii cu alţii, de a lucra împreună, aceste inabilităţi de a găsi consens politic pe foarte multe măsuri, evident că scena politică este fragmentată şi probabil că va rămîne fragmentată o lungă perioadă de timp de-acum încolo.”Ce urmează – mai degrabă un regim prezidențial pur sau un parlamentarism care va dilua puterile președintelui? Mihail-Valentin Cernea: „Totul depinde de cum vor arăta ofertele de la alegerile prezidenţiale din 2027, dacă nu vor veni mai devreme. În momentul de faţă, Franţa funcţionează de facto ca o republică prezidenţială. Tocmai pentru că Parlamentul nu poate să impună un guvern, preşedintele Macron foloseşte toată puterea constituţională pe care o are ca să guverneze nu anticonstituţional, dar cumva pe persoană fizică, pînă cînd Parlamentul intră în joc. Evident că Parlamentul rămîne o instituţie puternică, care, după cum vedem, îi pune beţe în roate lui Emmanuel Macron. Dar momentan, lucrurile arată foarte prezidenţial. (...) Franţa e într-o formă de criză de identitate. O criză de identitate politică, o criză de identitate legată de rolul Franţei în lume. E greu să oferi din afară o predicţie despre care va fi rezultatul acestei conversaţii culturale foarte dificile pe care o are Franţa. Pentru că nu e doar o conversaţie politică, nu e doar o conversaţie economică, e şi o conversaţie despre ce este Franţa.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Ordonanța de Urgență nr. 52/2025 adoptată de guvern instituie limitări temporare ale cheltuielilor publice și blochează angajamente noi pentru anumite cheltuieli. Actul normativ a fost adoptat cu sopul de a contracara deficitul bugetar. Însă măsura are consecințe nefaste pentru instituțiile de cultură care s-au trezit cu activitatea blocată. Ordonanța a stîrnit deja numeroase reacții de protest. Ministerul Culturii a anunțat că inițiază, împreună cu Ministerul Dezvoltării, un memorandum comun „care să permită continuarea activităților, în special în ceea ce privește producerea și exploatarea bunurilor culturale”. Cum se explică faptul că sectorul cultural este printre primele vizate atunci când se fac economii bugetare? Le-am întrebat pe Corina Șuteu, expertă în politici culturale, fostă ministră a culturii, şi pe Oltiţa Cîntec, teatrolog, curatoare a Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tînăr din Iași.Corina Șuteu: „Nu avem, de fapt, astăzi, o viziune de ansamblu despre ce fel de politici culturale dorim în România. Mai are cultura de stat un suport în guvern? Mai are cultura de stat un suport popular? Noi trebuie să răspundem la aceste întrebări. Pentru că ne aflăm, că vrem sau nu, într-o situaţie în care, dacă acest suport nu mai există, este pentru că din ce în ce mai mult, din cauze foarte variate, noi avem astăzi un public care a fost educat să devină mult mai mult consumator decît gînditor. Şi rezultatele sînt pe foarte multe planuri. Şi aici ne legăm şi de educaţie, ne legăm şi de mediu, ne legăm şi de felul în care înţelegem sau nu să dorim ca sistemul care deserveşte cultura să funcţioneze. Dar nu să funcţioneze în sens mecanic, ci să funcţioneze organic, cu toate evoluţiile care au avut loc în privinţa practicilor culturale. Mie nu mi se pare că ce s-a întîmplat e ceva neaşteptat. Este consecinţa unor maladii de sistem care s-au manifestat de fiecare dată altfel, dar s-au manifestat destul de puternic şi în anii recenţi iar acum, pentru că sîntem într-o situaţie de criză, iată, se manifestă brutal.”Oltiţa Cîntec: „Sper ca această scăpare, această, poate, neînţelegere adecvată a domeniului cultural să fie corectată printr-o altă Ordonanţă de Urgenţă, unde să se prevadă la exceptări domeniul cultural. Deoarece cultura nu consumă, cultura este o investiţie în oameni, în viitor. (...) Ar trebui să stăm de vorbă la modul profesionist cu decidenţii. Să sperăm că şi decidenţii, factorii politici sînt interesaţi să dialogheze cu specialiştii din domeniul cultural şi să înţeleagă importanţa pe care acest domeniu o are în orice societate. Într-adevăr, după pumnul în plex pe care l-am primit vinerea trecută, cînd s-a publicat ordonanţa asta buclucaşă în Monitorul oficial, să ne revenim şi să transformăm o situaţie de criză într-o oportunitate. Să privim lucrurile constructiv, pragmatic, cu onestitate, într-un dialog real. Deci nu retoric, cu alte promisiuni, să nu fie totul la timpul viitor. Mie mi-ar plăcea să discutăm la timpul prezent.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

Se împlinesc doi ani de la atacul terorist lansat de Hamas asupra Israelului. 7 octombrie 2023 rămîne cea mai sîngeroasă zi din istoria statului israelian. Atunci, peste 1.200 de oameni, majoritatea civili, au fost uciși, iar peste 250 au fost luați ostatici și duși în Fîșia Gaza. Atacul terorist a declanșat un război devastator, care a schimbat situația din Orientul Mijlociu și a generat una dintre cele mai grave crize umanitare din ultimele decenii. Campania militară a Israelului în Gaza, începută ca o ripostă împotriva Hamas, a provocat moartea a zeci de mii de palestinieni și distrugerea infrastructurii civile. După doi ani, conflictul rămîne deschis, cu mai multe fronturi active și cu tensiuni regionale în creștere. Comunitatea internațională este divizată, iar pacea pare în continuare greu de atins. Ce semnificație are comemorarea de azi într-un context în care războiul continuă? Cînd va fi pace în Gaza? L-am întrebat pe Cătălin Gomboș, jurnalist specializat în Orientul Mijlociu. Cătălin Gomboș: „Din cauza faptului că războiul a durat atît de mult, a costat atît de multe vieți și a provocat atît de multe distrugeri, s-a pierdut ceva din gravitatea acelui moment (7 octombrie 2023). Pentru că, dacă la început a fost un moment de șoc pentru întreaga lume și Israelul a avut parte de enorm de multă compasiune la nivel global, felul în care și-a condus această campanie în Gaza, pierderile mari în rîndul civililor palestinieni, criza umanitară teribilă declanșată acolo au dus la o pierdere de imagine pentru Israel, astfel încît în acest moment o parte a lumii se gîndește mai mult la ceea ce înseamnă acest război decît la atacul terorist. (...) Tragedia din enclava palestiniană a ajuns în prim-plan.”Planul de pace pentru Gaza al lui Donald Trump nu poate fi impus. E nevoie de negocieri. În ce măsură în interiorul Hamas – organizație teroristă – există reprezentanți suficient de moderați încît să accepte condițiile puse în acest plan și oameni cu suficientă autoritate încît să poată impune la nivelul organizației aceste condiții? Cătălin Gomboș: „Nu cred că în interiorul Hamas există oameni moderați. Vorbim de o grupare islamistă cu o ideologie nu foarte diferită de cea a rețelei Al Qaida sau a Statului Islamic. Este vorba tot de o formă de fundamentalism și militantism sunit. Există anumite diferențe de nuanță. De exemplu, aici principalul adversar este Israelul. Obiectivul este eliberarea locurilor sfinte și a teritoriilor palestiniene. Loc sfînt, din punctul lor de vedere,  înseamnă Ierusalim și Moscheea Al-Aqsa pe care le consideră sub ocupație. Clar, nu sînt niște moderați, dacă ne gîndim numai la atacul brutal din 7 octombrie sau la valul de atentate sinucigașe care au avut loc de-a lungul timpului și poartă semnătura Hamas. Dar, pe de altă parte, chiar dacă sînt islamiști și foarte mulți dintre ei fanatici, cei din Hamas sînt în același timp și o organizație politică care își dorește sprijinul populației palestiniene și, pînă la urmă, depinde de asta, chiar dacă a fost o dictatură în Gaza. O dictatură fără o anumită susținere populară nu poate rezista la infinit. Și eu cred că Hamas este conștient de acest lucru.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

În decembrie, Australia devine prima țară din lume care interzice accesul copiilor sub 16 ani la rețelele de socializare. O decizie radicală, dar justificată, spun specialiștii, de efectele devastatoare pe care mediul online le are asupra dezvoltării emoționale și psihice a tinerilor. În Europa, tot mai multe voci cer măsuri similare – însă adoptatea unor asemenea legi e problematică. Cum ne transformă, de fapt, rețelele de socializare? De ce sînt periculoase pentru copii? Ce se întîmplă în creierul nostru cînd ne petrecem atîta timp pe Instagram, pe Facebook sau pe TikTok? L-am întrebat pe Mihnea Măruță, doctor în filozofie,  autorul cărții „Identitatea virtuală. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare” (Editura Humanitas).Mihnea Măruță: „Reţelele au fost create programatic, cu ajutorul specialiştilor în psihologie şi-n neuroştiinţe, pentru a exploata o vulnerabilitate a minţii umane: dependenţa creierului nostru de orice informaţie nouă şi de orice anunţ în care aflăm că cineva, undeva, pe planetă a băgat de seamă existenţa noastră. Deci, pe de-o parte, această informaţie continuă, pe care creierul o doreşte din motive evoluţioniste – şi anume iluzia că ar fi mai pregătit pentru supravieţuire –, iar pe de altă parte, excitaţia continuă şi sentimentul că exişti şi pentru ceilalţi, că undeva pe planetă încă un om sau încă o sută de oameni sau încă o sută de mii de oameni au luat cunoştinţă despre existenţa ta este combinaţia care asigură şi duce la această dependenţă.”Mulți tineri își descoperă identitatea – de gen, culturală, politică – prin intermediul rețelelor, prin raportarea la ceilalți. E acest lucru o formă de emancipare sau mai degrabă o capcană? Mihnea Măruță: „Pînă la existenţa reţelelor de socializare, construcţia unei persoane urma un făgaş normal, de tipul: în prima fază te construieşti pe dinăuntru, după care începi să emani şi să transmiţi în afară. Deci, prima dată construieşti sinele şi după aceea construieşti imaginea de sine. Ceea ce s-a schimbat fundamental este că s-a răsturnat acest proces. Adică, dacă-i dai copilului acces încă din grădiniţă sau din clasele primare la o reţea de socializare – şi asta am constatat din evoluţia acestor generaţii –, apare presiunea extraordinară ca ei mai întîi să-şi construiască imaginea din minţile celorlalţi decît să se construiască mai întîi pe ei înşişi. Aceasta e o mare şi extrem de îngrijorătoare transformare. Dacă din copilărie tu eşti preocupat de oglinzile pe care le reprezintă celelalte persoane, atunci viaţa devine mult mai împovărătoare – aceasta e cea mai gravă consecinţă. Pentru că eşti preocupat mereu, în fiecare zi, de identitatea ta din minţile celorlalţi. E ca şi cum în fiecare dimineaţă tu te recreezi pe tine, pentru că eşti preocupat de felul în care vei fi receptat. Această activitate zilnică, dacă copiii petrec opt, zece, douăsprezece ore în reţele, devine foarte împovărătoare. Şi ei mărturisesc că pentru ei viaţa este mult mai grea decît ne imaginăm noi.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Simona Sigartău este autoarea volumului de poezie „Singuri sub râsetele familiilor perfecte” (Casa de Editură Max Blecher). O carte care apasă puncte nevralgice, pune sub lupă relații dificile, dacă nu chiar toxice, mentalități transmise din generație în generație și construiește un tablou de familie pe care mulți îl vom recunoaște, poate. Am vorbit cu Simona Sigartău despre temele cărții, despre stilul ei direct și limpede, uneori tăios și necruțător, traversat de o ironie necesară și, într-un fel, salvatoare.Simona Sigartău: „Mi s-a părut că pînă și eu, un om despre care se poate spune că are o viață lipsită de mari violențe sau traume, de episoade absolut dramatice, pînă și un astfel de om poate duce în spate un ghiozdan destul de greu. Ăsta a fost punctul de plecare. Trăiam cu senzația că în poezie se scrie, în ultimul timp, despre aceste mari evenimente. Și a fost, recunosc, pentru mine un complex, a fost o spaimă. Mi-am imaginat că ceea ce spun eu despre mine poate că nu este atît de grav. Poate că ar trebui să mă opresc. Pentru că, de fapt, ce am eu de spus? Și, pe parcurs, experiența mea de mamă singură, de profesor, de om care face o navetă dificilă, de om care se confruntă cu anumite tipuri de colegi, poziția mea de femeie singură în societate și printre bărbați – toate aceste contexte m-au ajutat să-mi dau seama că ceea ce am eu de spus vine în întîmpinarea multor oameni. Că este această durere pe care noi o transformăm de multe ori în ceva banal. Și că traumele transgeneraționale și relațiile toxice – pe care eu le vedeam ca fiind ceva nu foarte grav, hai să nu ne plîngem atît de mult, că o ducem bine, că este în regulă și ceea ce ni se întîmplă este absolut banal –, ei, aceste lucruri au erodat suficient și m-au ajutat, în timp, să-mi dau seama că ceea ce am eu de spus se va transforma într-o îmbrățișare sau într-un loc de întîlnire pentru ceilalți.”Volumul „Singuri sub râsetele familiilor perfecte” de Simona Sigartău a obținut Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru debut, la Memorialul Ipotești și premiul pentru debut poetic la BacFest, Festivalul Național „George Bacovia” de la Bacău. Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Președintele american Donald Trump și-a prezentat planul pentru pace în Fîșia Gaza, susținut de premierul israelian Benjamin Netanyahu și salutat atît de lideri europeni, cît și de lideri din Orientul Mijlociu. Dar ce șanse are acest plan să fie transpus în realitate și războiul din Gaza să înceteze? Am întrebat-o pe Raluca Alexandrescu, politolog, conf. dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Raluca Alexandrescu: „Din ce spun cunoscătorii acestei regiuni şi ai problematicilor legate de conflict, există două scenarii. Unul complet pesimist, extrem de sceptic în legătură cu şansele de izbîndă ale acestui plan. Şi mai există o parte a acestor specialişti care consideră că sînt anumite şanse de a avansa şi că trebuie să privim partea plină a paharului, în contextul în care acest plan are măcar meritul de a fi pus pe masă un set de prime propuneri în direcţia unei deblocării a acestei situaţii teribile care durează de prea mult timp. (...) Ce avem aici este un text extrem de stufos, extrem de complex, care propune tot felul de structuri şi suprastructuri şi, în plus, pare că nu ia în considerare un proiect real de tranziţie politică, democratică.  E un proiect mai degrabă îndreptat în direcţia unei entităţi de tip corporatist. Nu se mai propune evacuarea completă a populaţiei din Gaza, ceea ce făcea Donald Trump propunînd riviera Gaza, în februarie anul acesta, dar, pe de altă parte, sînt foarte multe elemente care indică menţinerea unor idei din planul acela şi mai ales dintr-un plan anterior, pe care unul dintre ideologii regimului Trump, Curtis Yarvin, îl propusese cu multă vreme înainte, imediat după atacul din 7 octombrie, sub numele foarte sugestiv de Gaza Inc. Şi asta ridică semne de întrebare cu privire la succesul pe care poate să-l aibă un asemena plan care pare a fi orientat spre afaceri şi spre monetizarea planului de tranziţie.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

De ce unii dintre noi se radicalizează, iar alții nu? Ce este rigiditatea cognitivă, ce este flexibilitatea cognitivă? Putem să ne eliberăm, odată căzuți în capcana unei dogme? Căutăm răspunsuri la aceste întrebări împreună cu psihologa și psihoterapeuta Zenobia Niculiță, pornind de la volumul „Creierul ideologic. Neuroștiințele politice și credințele rigide” de Leor Zmigrod (Polirom, trad. Petru Iamandi). Leor Zmigrod este o apreciată cercetătoare în domeniul neuroștiințelor politice, doctor în psihologie la Cambridge University, bursieră la Stanford, Harvard și institutele de studii avansate de la Paris și Berlin.Zenobia Niculiță: „Rigiditatea cognitivă este o trăsătură care are de-a face cu dificultatea sau chiar incapacitatea creierului de a se adapta la schimbări rapide, neprevăzute, neanunţate. (...) Această trăsătură se pare că este într-o corelaţie directă şi formează un tablou împreună cu: dificultatea de a accepta dovezi experimentale sau argumente palpabile, toleranţa foarte scăzută la dezacordul altcuiva, confuzia pe care o facem între un argument, o idee şi persoana care o susţine, viziuni dihotomice ale lumii – bine şi rău, corect şi incorect, noi şi ceilalţi – şi, pînă la final, o predispoziţie spre a adera la ideologii extreme, radicale, fie că sînt ele politice, religioase sau de altă natură.”S-ar putea obiecta că un creier flexibil, gata să renunțe la o idee sau alta, este dovada lipsei de rigoare sau chiar de caracter, că ia decizii după cum bate vîntul, nu conform unor principii ferme, unor valori. Care e diferența între flexibilitate și lipsa de rigoare?Zenobia Niculiță: „M-am simţit şi eu provocată de ideea aceasta: care este diferenţa între a fi flexibil intelectual şi a fi lipsit de coloană vertebrală. Deocamdată am două direcţii în care caut răspunsurile, pentru mine în primul rînd. Prima ar fi aceasta: să nu facem o confuzie între flexibilitatea gîndirii şi flexibilitatea morală. Oamenii care sînt flexibili în ceea ce gîndesc pot să accepte că există şi alte idei şi alte valori. Nu înseamnă că vor adera la toate ideile şi valorile la care se pot gîndi sau la care sînt expuşi. În ceea ce priveşte moralitatea, nu cred că trebuie să existe rigiditate, dar flexibilitatea trebuie să fie mult mai lentă şi procesată în mod constant. Adică, dacă la vîrsta adultă ajungem să asimilăm o valoare nouă, acea valoare trebuie să fie gîndită, regîndită, discutată, trecută printr-o grămadă de filtre. Şi cealaltă direcţie ţine tocmai de capacitatea de a conţine ca adult două perspective dar şi două emoţii diferite fără să simţi nevoia să o anihilezi pe cealaltă. Adică acea capacitate de a accepta că există şi un altul – valoric, ideologic – fără să simţi nevoia să îl anihilezi ca să-ţi validezi propria opţiune. Să poţi să-ţi susţii propria opţiune şi să aderi în continuare la ea acceptînd că altcineva n-o face, că altcineva este pe altă poziţie. Şi asta este o dovadă de maturitate cognitivă şi emoţională.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

În România, imigranții se întîlnesc deopotrivă cu oportunități și cu obstacole în calea integrării. Asta ne arată cel mai recent raport MIPEX – indexul politicilor de integrare pentru migranți. România obține 52 de puncte din 100 pe scala care măsoară politicile de integrare, un scor apropiat de media Uniunii Europene. Pe de o parte, avem o legislație anti-discriminare solidă. Pe de altă parte, imigranții sînt aproape excluși din viața politică. În educație și sănătate există unele progrese, mai ales după experiența refugiaților din Ucraina, dar barierele administrative și lipsa unor politici de sprijin rămîn evidente. Iar pe piața muncii, deși economia românească are nevoie de forță de muncă, integrarea migranților e departe de a fi o prioritate. Ce ar trebui schimbat pentru ca migranții să devină cu adevărat parte din societate? Stăm de vorbă cu Ovidiu Voicu, director executiv al Centrului pentru Inovare Publică și partener al proiectului MIPEX în România.Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) a cîștigat alegerile parlamentare din Republica Moldova, cu peste 50% din voturi, o majoritate care-i asigură 55 de mandate, din totalul de 101, în Parlamentul de la Chișinău și șansa de a continua reformele și procesul de aderare la Uniunea Europeană. Blocul Patriotic, al socialiștilor și comuniștilor, opoziția, a obținut 24% din voturi, Blocul Alternativa a obținut aproape 8%, Partidul Nostru 6% și Partidul Democrația Acasă a obținut peste 5% din voturi. Am vorbit despre aceste rezultate şi despre ce urmează pentru Republica Moldova cu Angela Grămadă, expertă în spațiul ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale. E surprinzătoare victoria cu atît de multe voturi a Partidului Acțiune și Solidaritate, victorie care-i va asigura majoritatea în Parlament?Angela Grămadă: „Dacă e să luăm în considerare ce s-a întîmplat în ultimele două, trei luni, atunci, pe undeva ne surprinde alegătorul din Republica Moldova, pentru că a acţionat foarte raţional şi a oferit un vot util. Deşi, mulţi oameni cu care am comunicat în aceste luni, spuneau că nu ar fi aceasta prima lor opţiune politică, adică ar fi votat cu altă formaţiune pro-europeană, dar înţeleg care este miza şi vor face o alegere utilă, în favoarea viitorului pro-european al Republicii Moldova, adică să înceapă acele negocieri de aderare la Uniunea Europeană. (...) Toate formaţiunile pro-europene pe care le vedem la Chişinău – multe dintre ele nu au reuşit să treacă pragul electoral – au încercat să explice că UE este un proiect care vine cu o soluţie economică la o problemă de securitate. Exact aşa cum s-a întîmplat după Al Doilea Război Mondial. Pentru că asta e UE: o soluţie economică la o problemă politică între diferite ţări de pe continentul european. Şi au încercat să le explice cetăţenilor că în momentul în care vom fi stat membru al UE, vom avea acces la acel scut de securitate european. Asta înseamnă instituţii democratice, asta înseamnă rezilienţa instituţiilor publice care vor putea să facă faţă unor ameninţări externe mobilizînd resurse interne, asta înseamnă siguranţă economică, siguranţă energetică – o armă pe care Federaţia Rusă nu a ezitat să o folosească împotriva Republicii Moldova cîteva decenii la rînd, pentru că avem de foarte multe ori crize energetice în Republica Moldova, multe generate artificial de partea rusă –, dar asta înseamnă şi acces la mecanisme de securitate civilă, prin care cetăţenii Republicii Moldova ar putea să se simtă în siguranţă şi din punct de vedere fizic, nu doar economic, social sau politic.”Ce urmează pentru Republica Moldova?Angela Grămadă: „Urmează să fie validate alegerile. Va fi o perioadă destul de dificilă, cu foarte multe discursuri în contradictoriu între cei care au cîştigat alegerile şi cei care nu acceptă că le-au pierdut. Apoi urmează votarea noului guvern. Şi, probabil, declanşarea procedurii de negociere a aderării la UE, iar asta înseamnă foarte multe reforme.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural