Timpul prezent

În romanul „Fiica Estului” Clara Usón spune povestea tragică a Anei Mladić, fiica lui Ratko Mladić, fostul lider militar sîrb din Bosnia, cunoscut drept „măcelarul din Balcani”, condamnat la închisoare pe viață de Tribunalul Penal Internațional pentru genocid, crime împotriva umanității și crime de război în timpul războaielor din fosta Iugoslavie, din anii ’90. De fapt spune povestea tragică a acestui spațiu măcinat de conflicte interetnice și naționalism. Am întîlnit-o pe Clara Usón la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), unde mi-a acordat un interviu, tradus de Amelia Sandu Andrieș. Romanul „Fiica Estului” a apărut la Polirom, în traducerea Marianei Sipoș. Clara Usón: „Nu mi-am propus să scriu despre conflictul naționalist, interetnic, nici despre dezintegrarea Iugoslaviei. M-am văzut împinsă să scriu cartea din următorul motiv: m-a interesat și m-a impresionat drama acestei fete. Am găsit în ziarul londonez The Times povestea Anei Mladić, fiica unui lider sîrbo-croat, comandantul sîrb care a comis genocid dar pe care cei din tabăra lui îl vedeau ca pe un erou. În acel articol am citit că Ana Mladić, într-o călătorie la Moscova și probabil în urma unor conversații cu prietenii, s-a văzut confruntată cu un adevăr pe care nu-l cunoștea: faptul că tatăl ei s-ar putea să nu fi fost de fapt un erou, ci un criminal. Descoperirea a condus-o la gestul de a-și lua viața. Ca să pot povesti acest lucru, a trebuit să văd în tragedia personală tragedia unei întregi națiuni.”Cum se vede Estul Europei și, în particular, această zonă din Est, fosta Iugoslavie, dinspre Vest?Clara Usón: „Depinde din care Vest privești. Pentru că Anglia nu e deloc același lucru cu Spania. Ca om care a trăit pînă la 14 ani într-o dictatură, în Spania, mă pot identifica cu multe lucruri din ceea ce înseamnă o dictatură, de exemplu cu ceea ce înseamnă să trăiești într-o zonă considerată periferia Europei. Vreau să spun că cei din periferia Europei, cum eram cei din Spania, sîntem văzuți cam așa de europenii din Nord: dacă ne purtăm bine, sîntem considerați europeni, dar dacă nu ne purtăm bine, sîntem considerați africani. Cînd Uniunea Europeană a primit premiul Nobel pentru Pace nu s-a menționat războiul din fosta Iugoslavie, ca și cum n-ar fi existat.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu  Un produs Radio România Cultural  

De ce se lasă oamenii seduși de figuri care spun enormități sau bazaconii? De ce oamenii continuă să creadă informații dovedite a fi false? Cum facem să construim punți de comunicare către cei cu convingeri radical diferite? L-am întrebat pe psihiatrul Vlad Stroescu. Vlad Stroescu: „Cînd eram proaspăt psihiatru, acum 20 de ani, ce m-a surprins, intrînd în contact cu marile psihoze şi cu delirurile, a fost că sînt foarte asemănătoare între ele. Adică nu observăm nişte poveşti fantastice nemaipomenit de variate de la om la om, ci răni psihice foarte diferite şi de naturi foarte diferite par să conveargă în aceeaşi zonă. Care are un conţinut cultural – delirurile de acum 100 de ani nu sînt aceleaşi cu cele de azi. Părerea mea este că, atunci cînd există o rană, de orice fel – şi trăim cu nişte răni în zilele noastre –, mintea noastră, lovită ca un muşuroi, se organizează cît poate ea de repede şi se agaţă de cele mai la îndemînă explicaţii care ne sînt servite pe tavă. Pentru că orice este mai bun decît nonsensul. Şi uneori e greu să construieşti sens, e greu să găseşti explicaţii raţionale. Nu oricine este specialist, nu oricine are alfabetul necesar să înţeleagă nişte lucruri. Cred că nimeni dintre noi nu e cu adevărat invulnerabil la lucrurile astea.” Cum facem să construim punți de comunicare către cei cu convingeri radical diferite? Vlad Stroescu: „Atunci cînd vorbesc cu cineva despre nişte lucruri la care nu am acces – se întîmplă şi în practica mea să fie lucruri de care nu mă pot atinge, pentru că sînt de nezdruncinat –, încerc să mă concentrez pe realitatea presantă, pe ce avem totuşi, în comun. Toţi avem copii de care trebuie să avem grijă, avem servicii pe care trebuie să ni le păstrăm, toţi avem o viaţă care merită păstrată. Aş lăsa autorităţile să dezmintă şi să informeze corect. Aici n-am nici un control. Fenomenala dezinformare din jurul nostru şi dificultatea teribilă de a alege sursele de încredere, pe mine mă dezarmează. Şi-atunci ce pot eu să fac este să încerc mereu să aduc discuţia pe un teritoriu comun, să încerc să caut acel teritoriu comun. Cu siguranţă există. Acuma pare că nu există, că sîntem pe planete diferite şi asta e foarte trist. El cu siguranţă există şi poate că e o misiune foarte importantă să-l regăsim şi să tragem discuţia pe acel teritoriu.”  Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

În perioade de criză crește amploarea valului de dezinformare și se înmulțesc știrile false care acum, cu ajutorul rețelelor de socializare, se propagă cu o viteză mai mare decît oricînd. Am văzut fenomenul acesta în pandemie, îl vedem manifestîndu-se pe tema războiului din Ucraina și îl vedem în România în ultimele zile, pe rețelele de socializare. Ministerul Apărării Naționale a reacționat și a semnalat că, mai ales pe TikTok, au circulat știri false, sub titlul „Vine războiul”, cu imagini cu deplasarea unor mijloace de luptă înregistrate în 1 decembrie, tancurile și blindatele participînd de fapt la parada militară de Ziua Națională. De asemenea, MApN a demontat știrea falsă conform căreia se fac pregătiri pentru recrutarea tinerilor între 18 și 35 de ani și mobilizarea rezerviștilor pentru a fi trimiși pe frontul din Ucraina. „Toate aceste informaţii sunt false!” a precizat Ministerul Apărării Naționale. De ce sîntem vulnerabili la dezinformare și știri false în perioade de criză, mai ales? L-am întrebat pe antropologul Alex Dincovici.Alex Dincovici: „Cred că sîntem în general vulnerabili la ştiri false pentru că astăzi există foarte multe surse pe care le putem considera surse de ştiri. Oamenii îşi iau informaţia din extrem de multe locuri şi cred că dintotdeauna oamenii au tins să dea crezare mai degrabă informaţiilor care au un emiţător în care au încredere. În cercetările pe care le-am făcut, cînd întrebi de unde-şi iau oamenii informaţia, ca să-ţi dai seama pe ce canale poţi să promovezi un produs sau un serviciu, cei mai mulţi oameni au încredere veritabilă nu în informaţiile care provin din, teoretic, sursa sigură, care este producătorul respectiv, ci mai degrabă în ce le spun apropiaţii, membrii familiei. Teoretic e un lucru bun, pentru că îţi tragi informaţia dintr-o sursă care ştii că a folosit sau a interacţionat cu produsul respectiv şi îţi dai seama, dincolo de discursul de marketing şi de ceea ce este promis, dacă e într-adevăr bun pentru tine. Pentru că ai acces la nişte experienţe ale unor oameni apropiaţi şi similari în mai multe privinţe. Acum avem atît de multe reţele sociale, încît tindem să ne raportăm foarte mult la oamenii pe care-i vedem acolo şi-atunci cînd cineva difuzează o ştire, indiferent dacă e falsă sau adevărată, ne uităm mai degrabă de unde vine ştirea respectivă. Şi dacă ne apare nouă în feed, avem tendinţa să credem că uite, chiar se întîmplă lucrul acesta şi dacă pare cît de cît veridic, nu mai avem tendinţa să cercetăm.”În timp ce demontarea unei știri false ia uneori ore de documentare și cercetare, falsul se propagă cu viteză uluitoare în spațiul online. Cum se poate lupta eficient cu dezinformarea?Alex Dincovici: „În general, la întrebarea asta, lumea răspunde: educaţia. Dar nu cred că educaţia în sensul pe care-l înţelege toată lumea e o soluţie. Pentru că educaţia e un proces care necesită foarte multă muncă şi care nu cred că poate combate nişte tendinţe umane prin care ne uităm la lume şi încercăm să ne explicăm ce se întîmplă. Trăim într-o lume din ce în ce mai complexă şi mai interconectată şi pentru mulţi oameni ceea ce se întîmplă la un moment dat nu are nici un sens. Dacă ne uităm inclusiv la situaţia politică din România, multă lume nu înţelege ce s-a întîmplat. Nici eu nu înţeleg. Cine pretinde că înţelege, se înşeală amarnic sau e o persoană prea arogantă. Şi-atunci, pentru un om obişnuit care vrea pur şi simplu să se uite la ce e în jur şi să înţeleagă de ce se întîmplă asta, el caută o explicaţie coerentă. Şi cred că de multe ori naraţiunile false sau care folosesc jumătăţi de adevăruri pentru a construi o naraţiune coerentă au un mare avantaj în faţa celor oficiale.”  Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Carmen Uscatu a publicat recent volumul autobiografic „Anul în care nu am murit” (Editura Humanitas). Carmen Uscatu este președinta și co-fondatoarea asociației „Dăruiește Viață”, ONG-ul care a construit un nou corp de clădire, dotat cu echipamente performante și tehnologie de ultimă generație, la Spitalul „Marie Curie”, doar din donații și sponsorizări de la cetățeni și firme. „Anul în care nu am murit” este o poveste cutremurătoare despre viață, moarte și renaștere. Carmen Uscatu a avut, la 24 de ani, un grav accident de mașină care i-a schimbat viața. Povestea ei, dramatică și plină de încercări, este totodată plină de speranță și încredere în umanitate. „Eu am tendința să le arăt oamenilor că se poate și altfel” scrie ea în volumul autobiografic, o frază care sintetizează întregul ei parcurs. Carmen Uscatu: „Dincolo de oamenii care m-au salvat, au fost cărțile. Ele mi-au oferit acea lume la care eu nu aveam acces în anumite momente, fie pentru că eram pe un pat de spital și tot ce vedeam erau niște pereți albi, patul, mama care mă îngrijea, medicii și asistentele din jur, fie pentru că eram blocată în mintea mea. Și-atunci cărțile erau cele care îmi ofereau fie o lume imaginară, fie lumea reală a altor oameni care au trecut prin întîmplări grele și au reușit. E o carte a recunoștinței mele pentru viața pe care o am acum.”Cum funcționează spitalul construit din donații și sponsorizări?Carmen Uscatu: „L-am finalizat în 2023. Din cauza unui război cu autoritățile am reușit să îl deschidem abia în 2024, în aprilie. Primii pacienți au fost mutați din veche clădire în noua clădire undeva în jurul datei de 15-16 aprilie. Funcționează cu aceeași echipă din vechea clădire, deși, pe oncologie ei și-au dublat numărul de pacienți de cînd s-a deschis acest spital. Asistentele au început să facă training-uri online împreună cu spitalul St. Jude din SUA, medicii au început fellowship-uri de un an, doi la clinicile cu care colaborăm, din Olanda, Princess Máxima, și din Tennessee, St. Jude. Au început să se formeze echipele multidisciplinare. (...) Accesul la experiența celor mai mari clinici din Europa și din lume ne va aduce mult mai curînd aproape de ceea ce se întîmplă la nivel mondial: e o efervescență extraordinară în a salva cît mai mulți copii bolnavi de cancer. Există realmente o mare șansă. Rata de supraviețuire în Europa este pe la 83%. Ceea ce este extraordinar este că medicii, asistentele au început să vadă acest viitor. Le-a fost greu să creadă în acest proiect dar acum lucrurile se întîmplă la o cu totul altă dimensiune decît acum un an sau doi.”Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural  

Ne întrebăm de două săptămîni ce ni se-ntîmplă și cum am ajuns aici. Ce urmează după decizia Curții Constituționale a României de a anula primul tur al alegerilor prezidențiale? Care ar putea fi calendarul viitoarelor alegeri? Cum a căzut vestea anulării turului întîi peste o societate polarizată? L-am întrebat pe Septimius Pârvu, de la asociația ExpertForum.Septimius Pârvu: „Nu mă aşteptam să avem această înşiruire de evenimente. Mai ales că au existat contestaţii, sigur, pe alte subiecte, dar totuşi a existat o renumărare, nu mă aşteptam, după validarea turului întîi, acesta să fie anulat. Mai ales în contextul în care începuse votarea. Cred că pică foarte prost, cred că a nemulţumit pe toată lumea.”Care ar putea fi calendarul alegerilor prezidențiale de anul viitor? Septimius Pârvu: „Nimic nu opreşte guvernul care încă are atribuţii să stabilească o dată. Am văzut că domnul preşedinte Iohannis ne-a spus că următorul guvern va stabili data alegerilor. Probabil e o chestiune politică, mai degrabă, pentru că altminteri, legal, acest guvern nu are nici o interdicţie de a stabili data alegerilor. Data alegerilor se stabilieşte cu minim 75 de zile înainte de ziua alegerilor. E important să avem această dată cît mai curînd. Pentru că mi se pare o situaţie foarte neplăcută în care nu ştim ce urmează.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Bogdan-Alexandru Stănescu a publicat recent romanul „Soarele negru”, la Editura Trei. O carte care încheie trilogia începută cu „Copilăria lui Kaspar Hauser” și continuată cu „Abraxas”. Dacă primul volum era o carte a tatălui și al doilea o carte a mamei, acesta este un roman al familiei, pus într-o ramă onirică. Personajul narator care începe povestea este Ibrahim, fiul Smarandei, studentă la Geografie, și al lui Diallo, venit din Camerun în Bucureștiul anilor ’70 să studieze geologia. Diallo își părăsește familia după 11 ani, ajunge în Anglia iar Ibrahim va trăi apoi angoasant absența tatălui iubit. Am vorbit la Tîrgul de carte Gaudeamus cu Bogdan-Alexandru Stănescu despre noul său roman precum și despre noutățile din imprintul Anansi pe care îl coordonează.Bogdan-Alexandru Stănescu: „Nu doar că nu știam, cînd am scris «Copilăria lui Kaspar Hauser», că o să fie o trilogie, nu știam nici cînd mă apropiam de încheierea «Soarelui negru» că e vorba de o trilogie. Mi-am dat seama în timpul lecturilor finale, de redactare, la «Soarele negru» că de fapt totul se leagă și nu doar tematic, că sînt simboluri care traversează toate cele trei cărți, că sînt mini-teme care trec dintr-o carte în alta, că sînt tot felul de cîrlige de pescuit lăsate acolo care sînt trase apoi într-o carte ulterioară și se întregește totul în acest «Soare negru». Într-adevăr, în «Copilăria lui Kaspar Hauser» era vorba de o figură a tatălui, pregnantă, în «Abraxas» e o mamă foarte puternică, care arestează întregul roman. Iar în «Soarele negru» avem un copil care pendulează între mamă și tată, un tată absent dar totuși foarte prezent, o mamă care și ea e absentă, pentru că tînjește după acel tată plecat. Am încercat să descriu o himeră, un animal mitologic compus din părți luate de la animale diferite – așa este familia în viziunea mea și în viziunea acestui personaj.”Toate cele trei cărți de proză ale tale sînt cărți ale memoriei, cărți care par să spună că trecutul e o poveste unitară și coerentă, în care toate întîmplările sînt legate între ele prin fire solide, oricît de îndepărate ar fi unele de altele. De unde preocuparea pentru această idee de trecut?Bogdan-Alexandru Stănescu: „Sînt atras de ideea că sondarea trecutului poate să nască ficțiune și că ficțiunea legată de trecut este de multe ori mai reală decît ceea ce numim noi amintiri precise – care nu sînt precise, ci sînt la fel de ireale, la rîndul lor.”Care e puterea literaturii în vremuri grele?Bogdan-Alexandru Stănescu: „Să spună adevărul. Eu încerc să fac asta, chiar sub umbrela ficțiunii, a fanteziei. Sînt pasaje satirice în această carte dar care sînt foarte serioase, de fapt. Știm de la Martin Amis: nimic nu doare mai rău decît rîsul. Cînd rîzi de ei, îi doare îngrozitor.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

Scriitorul Radu Vancu a venit în studioul Radio România Cultural de la tîrgul de carte Gaudeamus. Am vorbit despre cel mai recent volum al său, „Boala & Războiul: jurnal, 2020-2024”, apărut la Polirom. Este al treilea volum al jurnalului pe care îl ține din 2012 și care surprinde perioada pandemiei și primii ani ai invaziei pe scară largă a Rusiei în Ucraina. Realitățile copleșitoare sînt surprinse în notații memorabile, adesea împletite cu reflecții despre puterea literaturii și cu descrieri ale unor întîmplări domestice, liniștitoare. Familia, prietenii și literatura rămîn reperele solide atunci cînd în jur totul pare să o ia razna. Iar unul dintre personajele principale din jurnal este literatura.  Radu Vancu: „Frumusețea literaturii e amplificată atunci cînd ea devine convergentă cu adevărul, cînd se intersectează într-un punct geometric cu adevărul și ne vorbește nouă, oamenilor, construind frumusețe și din oroare, și din oroarea istoriei, și din lucruri întunecate pentru a ne spune adevărul despre noi, oamenii, inclusiv adevăruri inconfortabile. (...) Frumusețea e tot ceea ce ne intensifică. Și, în mod evident, nu doar esteticul ne intensifică. Ci și eticul, și politicul, vedem zilele acestea, și socialul, și istoricul, și economicul... În genere, tot ceea ce a construit vreodată umanul poate cunoaște puncte de intensificare. Uneori intensificare distructivă, e-adevărat. Dar eu cred că tot ceea ce intensifică devine artă, în general. Asta înțeleg prin frumusețe. Frumusețea reprezintă acest uman intensificat.”Trăim și azi vremuri de foarte mare intensitate civică, umană, pînă la urmă. Este literatura un refugiu sau, mai degrabă, o armă în astfel de vremuri?Radu Vancu: „Nu cred că se exclud acestea două. Natura ei e dublă. Pe de-o parte literatura e un refugiu, te poate proteja, cum a făcut-o de atîtea ori pentru fiecare dintre noi. În alte momente este într-adevăr o armă. A denunța răul, a spune tăios că el există, a scrie, cum fac Iya Kiva, Yuliya Musakovska, Serhii Jadan sau Andrei Kurkov în Ucraina, despre răul îngrozitor pe care-l văd în jur sau a scrie, cum făcea Radnóti Miklós în Ungaria, despre oroarea infernului nazist pe care-l traversa și care l-a ucis e deopotrivă refugiu și armă.”  Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Miercuri a început la București Tîrgul de Carte Gaudeamus Radio România, unde ne-am mutat studioul pentru trei seri. Am vorbit în această ediție, din mijlocul cărților, despre cluburile de carte şi rolul lor pentru promovarea lecturii. Invitatele noastre sînt două iniţiatoare de cluburi de carte: Laura Câlţea Vinţ, care e şi autoarea „Blogului unei cititoare de cursă lungă”, şi Mihaela Pascu-Oglindă, autoare de cronici literare în presa culturală. Laura Câlţea Vinţ: „Cititul împreună și discutarea unei cărți te fac să descoperi că există mult mai multe înțelesuri, valențe, perspective asupra a ceea ce ai citit și îți îmbogățesc actul lecturii. Eu fac de zece ani cluburi de carte pentru că descopăr altfel plăcerea lecturii. Și mai e ceva: un club de carte te scoate din ale tale. Oricît ai avea impresia că ai citit într-o cheie corectă, la un club de carte descoperi că sînt mai multe perspective, unele cu care nu ești de acord, însă asta te face mai deschis față de o altă opinie.”Poate acest gen de lectură colectivă să impulsioneze cititul, în general?Mihaela Pascu-Oglindă: „Cu siguranță. Cred că funcționează foarte mult puterea exemplului. Pentru că ducem cu toții vieți aglomerate, pe fugă, un club de carte ne ajută să ne ancorăm în lectură. Iată, trec douăsprezece luni și putem spune că am citit douăsprezece cărți. Poate fără un club de lectură nu le-am fi citit. Pentru că popularizăm ideea prin ceea ce postăm după fiecare ediție a clubului, cu siguranță sînt oameni care văd acea carte, văd că ne-a plăcut foarte mult sau nu ne-a plăcut și s-au iscat discuții și oamenii devin curioși și-și cumpără cartea și, în timp, astfel de lucruri ajută și îndrăznesc și alți oameni să-și facă un club de carte. E extraordinar de simplu.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Ce reprezintă neutralitatea pentru un stat și care sînt riscurile ei? Ce înseamnă să fii neutru cînd la graniță sau foarte aproape e un război? Am întrebat-o pe Miruna Butnaru-Troncotă, prof. univ. la SNSPA, specialistă în relații internaționale și în zona Balcanilor.De fapt, de unde vine acest termen de neutralitate? Ce înseamnă să fii neutru ca stat?Miruna Butnaru-Troncotă: „În latină, neuter înseamnă nici cu unul, nici cu celălalt. Neutralitatea a apărut ca principiu de drept undeva în secolul al XVIII-lea ca o invocare a neimplicării într-un conflict şi a menţinerii relaţiei cu beligeranţii. Asta era o soluţie a unor state cu o anumită poziţionare geografică, geo-strategică, care să permită medierea, poate, dar desigur şi conservarea, avînd în vedere că, din varii motive acel stat nu avea posibilitatea să se înarmeze foarte tare şi să facă parte dintr-o alianţă militară. De obicei vorbim de state mici dar cu anumite resurse strategice, care să poată uşor balansa cu oricare dintre beligeranţi. Să nu trebuiască să aleagă să fie într-o tabără sau alta, pentru că asta implică riscuri, pentru că într-un război o tabără pierde şi alta cîştigă. Elveţia este probabil cazul cel mai cunoscut.”Poți fi neutru fără să fii perceput ca sprijinind, implicit, una dintre părți?Miruna Butnaru-Troncotă: „Eu aş spune în mod clar că nu. Neutralitatea este un concept politizat, care depinde de contexte politice. O poziţionare oportunistă care caută să storcă nişte oportunităţi din nişte crize. Fac asta statele care nu se pot baza pe alte elemente. Poate nici nu au o poziţie geo-strategică grozavă, sau poate vor să stoarcă ceva şi de la unii, şi de la alţii. Şi-atunci, pentru a-ţi crea cît mai multe oportunităţi, alegi o ambivalenţă, o ambiguitate, pe care o şi legiferezi, o pui în constituţia ta, ca să te şi constrîngă şi astfel, îţi e foarte uşor ca-n diferite situaţii să te foloseşti de scuza neutralităţii pentru a justifica unele poziţii inclusiv ilegitime sau chiar ilegale, cum a fost în cazul anexării Crimeei.”Poate că unii oameni se întreabă: dar nu e înțelept să fii neutru cînd apare un conflict în apropiere, să stai deoparte ca să te protejezi, să nu intervii într-un război care nu te privește?Miruna Butnaru-Troncotă: „Acest argument este chintesenţa ipocriziei. Mai ales cînd vorbim de o invazie sau un război neprovocat, ilegitim, ilegal, aşa cum este cazul războiului din Ucraina declanşat de Federaţia Rusă. (...) Nu vreau neapărat să folosesc termeni moralizatori, dar cînd vorbim de o invazie şi de o nedreptate evidentă, a spune că vrei să fii neutru şi că iubeşti pacea, nu înseamnă decît o formă voalată de a lua partea invadatorului. Deci neutralitate nu înseamnă pace?Miruna Butnaru-Troncotă: „Sub nici o formă. Nu, nu înseamnă pace. Înseamnă să stai cu mîinile în sîn şi să aştepţi momentul cel mai potrivit ca să profiţi ba de un beligerant, ba de celălalt. Ni se spune adesea ca justificare a poziţiei neutralităţii că e bine să avem relaţii şi cu unii, şi cu alţii. În cazul unei asimetrii evidente şi de putere militară dar mai ales de intenţie – Ucraina se apără în faţa unei invazii neprovocate – a spune că vrei să ai relaţii bune şi cu unii, şi cu alţii înseamnă a avea clar o poziţie pro partea care comite nedreptatea.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

În Siria, forțele rebele care se opun președintelui Bashar al-Assad au lansat un atac împotriva guvernului, preluînd controlul asupra unor zone din orașul Alep, al doilea ca mărime al țării. Este cea mai semnificativă ofensivă din ultimii ani. Ca reacție, armata siriană a lansat atacuri aeriene împotriva insurgenților și Rusia a anunțat că forțele sale aeriene ajută armata siriană. În 2011, în Siria au avut loc proteste față de regimul lui Bashar al-Assad, în contextul așa numitei Primăveri Arabe, cînd, în mai multe state arabe au început revolte față de regimurile autoritare sau dictatoriale. Regimul Bashar al-Assad a reacționat cu violență împotriva manifestanților. Dar cum s-a ajuns la război civil? Cum se face că, de peste 10 ani, Siria este atît de instabilă? Ce se poate face pentru populaţia afectată grav de anii de război? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române (ISPRI).Ioana Constantin-Bercean: „Din momentul în care a început Primăvara Arabă şi-apoi protestele şi răspunsul guvernamental au condus spre războiul civil, regiunile Alep, Idlib au fost revendicate alternativ atît de forţele guvernamentale, apoi de forţele insurgente apoi din nou recîştigate. Pînă la urmă acesta este teritoriul sirian pentru care se luptă multiplele forţe implicate. 2018 a fost punctul culminant al războiului civil. Lucrurile au început să se stabilizeze. Se vorbea inclusiv în spaţiul regional al Orientului Mijlociu despre o posibilă readucere în spaţiul dialogului şi al negocierilor a lui Bashar al-Asad, care a fost acuzat de unele dintre cele mai grave crime împotriva propriei populaţii. Să nu uităm că s-a discutat despre folosirea gazului sarin şi a armelor chimice de distrugere în masă, care a fost sancţionată la nivel discursiv, dar în plan practic nu s-au luat foarte multe măsuri. Conflcitul s-a acutizat pînă la un moment dat şi apoi s-a sedimentat într-un anume punct. Pentru că toate statele implicate în Siria, avînd, unele dintre ele, interese divergente, parcă au ajuns la o înţelegere informală, să nu se calce reciproc pe bătături. Şi-apoi, fiecare mare putere, avînd alte interese într-o altă regiune, Siria a fost lăsată în voia sorţii, să curgă lucrurile de la sine.”  Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural