Timpul prezent

Ce înseamnă o viață bună? Cum putem deprinde știința fericirii, dacă există așa ceva? Cum ne poate ajuta filozofia să avem o viață mai bună? Invitatul nostru este Cristian Iftode, conf. univ. dr. la Facultatea de Filosofie a Universității din București, autorul a două cărți dintr-o proiectată trilogie a „vieții bune”: „Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității” și „Viața bună. O introducere în etică”, apărute la editura Trei.Cristian Iftode: „Nici prea mulți bani, nici faima cu orice preț, nici goana după onoruri nu sînt secretul unei vieți fericite, lucruri pe care anticii le știau și pe care știința contemporană a fericirii ni le reamintește. Totul trebuie dozat, echilibrat și, dincolo de bunuri materiale sau de vanitate, calitatea relațiilor pe care le întreținem și le menținem pînă la finalul vieții este esențială.”  Ne pot ajuta cărțile să fim fericiți sau, dimpotrivă, conviețuirea cu cărțile ne stîrnește perplexități, anxietăți, neliniști care ne împiedică să fim fericiți?Cristian Iftode: „Exercițiul spiritual al lecturii are această natură de pharmakon, de leac și otravă. Sigur că depinde de ce citim, dar poate mai important e felul în care o facem. Și, într-adevăr, există raportări diferite la lectură. Primim de la cărți ceea ce sîntem deschiși să primim, cu felul nostru de a vedea, de a gîndi, cu timpul pe care sîntem dispuși să-l investim acolo. Putem să primim simplu divertisment sau putem să avem acces la lecturi transformatoare, care să pregătească și să susțină atît experiențele noastre fundamentale de viață, cît și tălmăcirea lor. Pentru că aceste două planuri sînt de fapt permanent întrepătrunse, cel puțin într-o concepție a identității personale suficient de complexă încît să dea seama și de această latură narativă, a poveștii de viață pe care ne-o spunem nouă și celorlalți și pe care o țesem împreună cu persoanele importante din viețile noastre.”Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Mihai Duțescu a publicat recent volumul de poezie „Ca într-o povestire de Carver”, apărut la OMG Publishing. O carte care poate fi citită, într-adevăr, și ca o povestire, fiindcă are un narator și cîteva personaje – soții și cele două fiice, cărora li se alătură spre final „cel mic”. Un alt personaj important al acestor poeme este casa de la țară, unde tînăra familie își petrece cîteva weekenduri pe an, departe de București. O poveste de familie, așadar, spusă din perspectiva tatălui. O poveste în care se vor regăsi probabil mulți dintre cei din clasa de mijloc și care sînt acum în jurul vîrstei de 40 de ani. În micro-scenele de familie, de viață simplă, aproape banale, se strecoară uneori temeri, tensiuni, vise neliniștitoare.Adela Greceanu a stat de vorbă cu Mihai Duțescu despre volumul „Ca într-o povestire de Carver”.Mihai Duțescu: „N-aș vrea ca aceia care citesc poeziile mele să-și închipuie că sînt ca la psiholog și-mi pun viața pe tavă întru totul. Poeziile mele sînt stilizate, sînt o formă de artă autonomă, inspirată din ce văd în jurul meu. Unele lucruri nu mi s-au întîmplat neapărat mie, sînt ficțiuni potrivite în mecanismul acestor relatări la limita cotidianului, care, însă, au uneori o nevroză ascunsă sau anumite tensiuni latente, abia ținute în frîu.”Ce ți-ai propus cu aceste scene de viață de familie, scurtcircuitate din cînd în cînd de angoase, tensiuni, spaime?Mihai Duțescu: „E, poate, un fel de radiografie socială a unui tip de familie foarte reprezentativ pentru anii ăștia și pentru societatea în care trăim: o familie cu copii, cu casă de vacanță, cu mașină și cu joburi apăsătoare care te fac să fii praf.”Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!O emisiune de Adela Greceanu  Un produs Radio România Cultural  

De cîțiva ani, trăim o perioadă marcată de crize care ne-au afectat și ne afectează în feluri diferite, pe mulți dintre noi. De la pandemie și complicațiile pe care le-a adus în viețile noastre pînă la războiul din Ucraina și amenințările care vin constant dinspre Federația Rusă, la care se adaugă războiul dintre Israel și Hamas și tensiunile pe care le-a generat în lumea occidentală – toate au provocat spaime, îngrijorări, anxietate, traume. Despre efectele crizelor pe care le parcurgem de cîțiva ani și despre cum să ne menținem echilibrul într-o lume profund tulburată, despre traume colective și personale și despre sănătate mintală și reziliență în vremuri complicate vorbim cu Zenobia Niculiță, psiholog și psihoterapeut.Zenobia Niculiță: „Trauma este vizibilă prin efectele ei. Putem să trăim evenimente cu potențial traumatic cu toții, dar nu neapărat toți vom și suferi efectele în aceeași măsură. Nu toți vom dezvolta efecte negative, nu toți vom rămîne afectați, nu toți vom dezvolta sindromul de stres posttraumatic.  (...) Este foarte important să știm ce ni se întîmplă și să denumim corect ce trăim, pentru că, dintr-o dată, ceea ce denumim corect devine o realitate conținută, pe care putem să o stăpînim mai bine.”E adevărat că ceea ce nu ne omoară ne întărește?Zenobia Niculiță: „Nu neapărat. Ce facem cu ceea ce nu ne omoară ne întărește. Există multe studii cu privire la reziliență, din diferite unghiuri. La nivel individual, reziliența se bazează foarte mult pe resursele pe care reușim să le adunăm la nivel fizic. Persoanele reziliente dorm bine, mănîncă sănătos, fac mișcare, își prezervă forțele fizice. În plus, există o legătură directă între echilibrul hormonal într-un corp sănătos și ceea ce simțim și gîndim. Și există studii cu privire la faptul că acele convingeri disfuncționale de viață corelează negativ cu reziliența. Adică avem mai puțină reziliență dacă noi credem despre noi că nu merităm să fim susținuți, că sîntem de neiubit, că sîntem defecți, că ceva e în neregulă cu noi sau că sîntem neajutorați.”Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

De 1 mai, Ziua Muncii, vorbim despre cum se schimbă raporturile noastre cu munca în epoca Inteligenței Artificiale. Ce cîștigăm și ce pierdem odată ce a intrat acest instrument în viețile noastre? Cît de îndreptățiți sîntem să ne temem că roboții vor ajunge să ne înlocuiască în zone pe care le credeam definitorii strict pentru ființa umană: rațiunea, capacitatea de a decide, creativitatea? L-am întrebat pe Mihail-Valentin Cernea, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, doctor în filozofia științei.Mihail-Valentin Cernea: „Nu știu dacă are sens să considerăm Inteligența Artificială creativă, în sensul în care sînt ființele umane creative. Și o ființă umană creativă tinde să consume foarte multe opere din domeniul în care vrea să creeze, tocmai pentru a-și îmbunătăți cunoașterea și cultura asupra domeniului respectiv, dar e foarte important să remarcăm că o ființă umană înțelege ce face, pe cînd Inteligența Artificială momentan nu cred că avem destule argumente să spunem că înțelege ce face cît să poată fi și creativă. Nu este o persoană, este un program. Ce face ChatGPT este să se prindă, avînd în vedere contextul semantic, ce cuvînt ar fi mai potrivit în fraza pe care o construiește, ținînd cont de felul în care apar cuvintele în textele pe care a fost antrenat.”Depindem tot mai mult de roboți și de Inteligența Artificială. Ne putem imagina o grevă a roboților? Ce fel de revendicări ar putea avea?Mihail-Valentin Cernea: „Dacă am avea roboți și algoritmi de Inteligență Artificială în grevă, ar fi o problemă mai mare decît ne imaginăm, avînd în vedere cît de mult din existența noastră de azi e mediată: de la Waze și Google Maps, care ne ajută să navigăm prin oraș, pînă la stopurile inteligente care poate vor veni în București la un moment dat, mașini de spălat etc. Dacă toate acestea ar intra în grevă, ar trebui să învățăm brusc tot felul de abilități pe care le-am uitat de mult. Cu privire la revendicările pe care ar putea să le aibă mașinile, dacă vorbim despre Inteligența Artificială, sînt convins că oricărui procesor îi place să stea la rece, așa că ar putea să se plîngă de condițiile din fermele de servere, dacă e prea multă căldură acolo.” Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural  

Ar trebui interzis TikTok în SUA? Dar în Uniunea Europeană? Senatul american a votat o lege care obligă compania chineză care deține aplicația să o vîndă în decurs de 9 luni. În caz contrar, aplicația va fi interzisă. La nivelul Uniunii Europene s-a deschis o anchetă împotriva platformei TikTok, din motive care au legătură cu protecția sănătății mintale a minorilor. Va avea puterea într-adevăr legea din SUA să impună companiei vînzarea platformei TikTok? Cum va afecta această lege relațiile dintre China și Statele Unite ale Americii? E o soluție interzicerea? L-am întrebat pe Iulian Comănescu, analist media. Iulian Comănescu: „Există o rivalitate de două tipuri între SUA şi China: una de tip comercial şi alta de tip geopolitic. Şi din ambele puncte de vedere TikTok este un duşman mai mare decît Facebook sau alte lucruri apărute în Silicon Valley.” Cum se explică atracţia copiilor, a tinerilor pentru acest tip de platformă? Iulian Comănescu: „Ştim, cultura scrisă este mai degrabă o sofisticare, o rafinare în istoria omenirii. Homer făcea nişte tiktok-uri, doar că ceva mai lungi. Lucrurile au început să se aşeze în formele pe care le studiem şi le citim azi cam de pe la Aristotel încoace, în cultura noastră. Deci, pe undeva, povestea asta cu TikTok, cu video de YouTube e în firea lucrurilor.” Apasă pe PLAY pentru a asculta inerviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

„Europa noastră de azi este muritoare. Ea poate muri și acest lucru depinde doar de noi, de alegerile noastre, alegeri pe care trebuie să le facem acum” avertizează președintele Franței, Emmanuel Macron. Liderul francez a susținut un discurs despre Europa, la Universitatea Sorbona din Paris. El a pledat pentru o apărare europeană mai puternică și credibilă, care ar trebui să depășească protecția oferită deja de NATO. Preocuparea președintelui francez pentru o apărare colectivă europeană datează dinainte ca Rusia să invadeze Ucraina pe scară largă. Cum sună acum ideea lui ca Europa să aibă o formă de apărare în plus față de umbrela de securitate garantată de NATO? Președintele Franței a vorbit despre suveranitate europeană în domeniul apărării și economiei, susținînd ideea că Europa nu trebuie să fie „vasala” Statelor Unite ale Americii. Ce ar trebui să înțelegem prin acest concept de suveranitate în domeniul apărării și economiei? L-am întrebat pe analistul de politică internațională Marius Ghincea.Marius Ghincea: „Emmanuel Macron, încă de cînd a devenit preşedintele Franţei, a dezvoltat o viziune, o mare strategie cu privire la viitorul Europei, într-un context geopolitic destul de complicat. Însă, încă înainte de lansarea competiţiei strategice dintre SUA şi China, Emmanuel Macron deja avertiza cu privire la evoluţiile geopolitce mondiale. Acest discurs al său semnalizează faptul că Franţa nu a reuşit încă să-şi impună viziunea pe care o doreşte la nivel european dar că, în ultimii ani a avut succese remarcabile în a-şi promova anumite concepte, cum ar fi cel de autonomie strategică, adoptat de UE în cîteva domenii, precum domeniul comerţului internaţional sau domeniul politicii industriale.”Emmanuel Macron a susținut în discursul de la Sorbona ideea unei „Europe puternice” care „își asigură securitatea” și își recîștigă „autonomia strategică”. Care este, în perspectiva alegerilor europarlamentare din iunie, miza apelului său și a avertismentului că „Europa poate muri”? Cui i se adresează – publicului francez sau publicului european?Marius Ghincea: „Se adresează în principal publicului francez, dar cu reverberaţii la nivel european. Din punctul meu de vedere, este o tentativă de mobilizare a electoratului pro-european, centrist, moderat, care este nemulţumit de starea economică sau starea socială a societăţilor europene şi care ar fi tentat, poate, fie să susţină extrema dreaptă, fie să nu se prezinte la vot. E o încercare de a mobiliza acest electorat nemulţumit şi de a-l aduce la vot, de a-l face să înţeleagă că alternativa este mult mai proastă decît ce există deja.”  Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural 

Ramona Boldizsar a publicat recent volumul de poezie „Spune-mi unde să apăs mai tare”, apărut la Editura Cartex. O carte care explorează maternitatea dar și propria identitate. O carte despre ce înseamnă să fii mamă dar și despre ce înseamnă să fii conștientă că ești descendenta unui lung șir de femei. Am vorbit cu poeta Ramona Boldizsar despre acest volum dar și despre preocupările sale legate de poezie și despre podcastul pe care îl găzduiește, „Perfect contemporan”.Ramona Boldizsar: „Mă preocupă foarte mult identitatea și cred că a venit natural, gîndindu-mă la poziția mea de mamă și de fiică, să întorc privirea și spre femeile care au existat înaintea mea și să încerc să le dau, poate, puțină viață – deși asta e foarte arogant spus, pentru că, pînă la urmă, doar pentru că nu există consemnată în scris, nu înseamnă că nu au avut o viață puternică. Deci, deși e despre ele, cartea e, într-un fel, mai mult despre mine.” În carte e și o perspectivă critică asupra presiunilor care vin dinspre ceilalți cînd devii mamă. Uneori e iritant să auzi toate întrebările și sfaturile nesolicitate care vin peste tine cînd ai un copil. Ce efect a avut pentru tine să le pui în poezie? Ramona Boldizsar: „Vorbind cu multe mame, mi-am dat seama că avem experiențe universale dar, adesea, ele se sedimentează individual, diferit. Iar adevărul pentru o mamă poate să fie opusul pentru cealaltă. Nu am vrut să fie o carte agresivă. Pentru mine e important ca poezia mea să meargă spre oameni și nu să creeze un zid impenetrabil. De asta nici nu cred că am vrut să critic ci, mai degrabă, să arăt că există această experiență care poate fi pusă în poezie.”Apasă PLAY pentru a asculta tot interviul!O emisiune de Adela Greceanu  Un produs Radio România Cultural  

Parlamentul European a votat o directivă care va impune statelor membre ale Uniunii Europene să adopte un set minim de norme privind combaterea violenței de gen și protejarea victimelor violenței domestice. Aceste norme interzic, între altele, mutilarea genitală a femeilor, căsătoria forţată, exhibiționismul cibernetic și divulgarea în mediul online a informațiilor private. De ce era nevoie de o asemenea directivă? Ce prevede legislația din România cu privire la violența de gen și violența domestică? Cum va proceda ţara noastră pentru a pune în aplicare directiva? Am întrebat-o pe Ionela Băluță, sociolog, profesoară la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, directoarea Centrului pentru Politicile Egalităţii de Şanse.Ionela Băluță: „În România avem o lege specifică adoptată, tot sub presiunea Uniunii Europene, în 2003, legea 217, care de atunci se numeşte Legea violenţei domestice. Nu a fost schimbată, deşi România a ratificat Convenţia de la Istabul, în 2016, şi o parte dintre prevederile acestei convenţii, la fel ca şi actuala directivă, în primele articole pun foarte clar ceea ce în politicile publice se numeşte political frame, cadrajul politic. Şi acest cadraj politic face referire clar la drepturile femeilor, la egalitatea de gen şi la inegalităţi şi stereotipuri care în mod istoric şi structural există în societăţi şi contribuie la perpetuarea violenţei împotriva femeilor. Ei, în legea noastră nu se face în continuare acest lucru. Dacă în directiva europeană se pune accentul exact pe violenţa împotriva femeilor şi drepturile femeilor, în legea noastră se vorbeşte despre ocrotirea şi sprijinirea familiei, dezvoltarea şi consolidarea solidarităţii familiale. Practic frame-ul în legislaţia românească rămîne numai grija pentru familie, nu se pomenesc deloc drepturile femeilor. Şi asta împiedică atît prevenirea reproducerii faptelor de violenţă cît şi tratarea corespunzătoare a cazurilor de violenţă împotriva femeilor.”Cum ar putea fi pregătită societatea pentru un discurs pro-egalitate de gen?Ionela Băluță: „Sincer, eu cred că societatea nu este aşa de înverşunată împotriva acestor idei, pentru că, dacă ne uităm la cercetarea făcută de Centrul FILIA, pe un eşantion reprezentativ naţional, despre nevoile şi interesele femeilor, vedem că 70% dintre femei consideră important să fie păstrat accesul la avort şi la educaţia sexuală. Am mai avut anchete care, la fel, arată că, la nivel naţional, cînd sînt întrebaţi într-un context care nu e influenţat, oamenii vor educaţie sexuală. Pentru că educaţia sexuală înseamnă să-i înveţi pe copii cum să se protejeze şi, cînd vor să aibă relaţii sexuale, să aibă relaţii sănătoase, cu consimţămînt. Problema mi se pare că este creşterea manipulărilor din partea unor actori nedemocratici, fie că sînt politici, fie că sînt religioşi, cu diverse influenţe, care, prin intermediul reţelelor de socializare şi al altor canale de comunicare, difuzează informaţii false şi sperie populaţia, spunînd că educaţia sexuală înseamnă să-i înveţi pe copii să facă sex. Nu există aşa ceva, nicăieri nu se face asta.”Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

În ultimele săptămîni conflictul dintre Israel și Iran a stîrnit noi valuri de îngrijorare la nivel internaţional. Încercăm azi să înțelegem sursele acestor tensiuni și istoria conflictului dintre cele două țări. Iranul a atacat pentru prima oară teritoriul israelian, în 13 aprilie, cu 300 de drone și rachete. Datorită ajutorului din exterior dar și sistemului de apărare antiaeriană al Israelului, pagubele au fost puține. În 19 aprilie, Israelul a atacat Iranul, după cum ne-a informat presa americană. Teheranul a anunţat că au avut loc explozii în oraşul Isfahan dar că instalaţiile nucleare iraniene sunt în siguranţă. Și nu a ripostat. Să înțelegem că deocamdată nu vor mai fi alte atacuri între cele două țări? Ce a vrut să comunice Iranul atacînd Israelul, o lovitură anunțată, de altfel, de Teheran? Care sînt rădăcinile conflictului dintre Israel și Republica Islamică Iran, de unde au început tensiunile? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române (ISPRI).Ioana Constantin-Bercean: „Conducerea Iranului ştie că un război fizic împotriva Israelului ar însemna sfîrşitul regimului de la Teheran, aşa cum îl cunoaştem astăzi. Dar, după retragerea SUA din Afganistan, după atacul din 7 octombrie 2023 al formaţiunii teroriste Hamas asupra Israelului, după ce toată lumea occidentală a început să se uite fie spre alegeri, fie spre războiul din Ucraina, s-a creat un context care i-a făcut pe cei de la Teheran să creadă că Occidentul este slab, că administraţia americană nu mai este foarte prezentă în regiune, nu-şi doreşte sau nu poate fi prezentă – asta este, cel puţin, interpretarea lor. Şi guvernul iranian sau militarii din Gărzile Revoluţionare au hotărît că e momentul să ducă la îndeplinire un atac direct asupra Israelului, pentru a arăta Occidentului că nu-i este teamă. Şi să nu uităm că Iranul controlează cel puţin patru state, Liban, Siria, Irak şi Yemen, şi astfel a dorit să arate şi statelor aliate, grupărilor fidele din regiune, că nu îi este teamă să întreprindă un atac direct asupra Israelului.”Care sînt perspectivele pentru relaţia tensionată dintre Israel şi Iran?Ioana Constantin-Bercean: „Aş face, pentru prima oară, un pronostic. Am avut o perioadă de treizeci, patruzeci de ani de conflicte arabo-israeliene, perioadă în care, la începutul statului israelian, chiar Ben Gurion s-a dus spre partea iraniană, spre Turcia, Egipt şi Etiopia pentru a face o alianţă a periferiei împotriva lumii arabe. După aproape patruzeci de ani, aceste conflicte arabo-israeliene şi-au încheiat ciclul prin acel tratat de pace semnat între Israel şi Egipt, Egiptul recunoscînd statul israelian. Apoi am intrat în logica aceasta a conflictului din umbră dintre Iran şi Israel. Iată că sîntem la patruzecişicinci de ani de cînd acest conflict mocnit, în umbră, prin grupări proxy, se întîmplă. Iar odată cu aceste atacuri directe, au înţeles şi SUA, a înţeles şi Occidentul, au înţeles şi statele regionale că izbucnirea unui război real între Iran şi Israel este un pericol pentru întreaga regiune. (...) Şi, prin intermediul unor terţi, prin ceea ce se numeşte back channel diplomacy sau diplomaţia din spatele cortinei, s-ar putea să intrăm într-o nouă logică în care Iranul şi Israelul să înceapă un proces nu aş spune neapărat de pace, fiindcă e prea mult, dar un proces de reconciliere. Sigur, nu se va întîmpla de azi pe mîine, nici de la un an la altul, va fi un proces care va dura trei, patru, cinci, zece ani.”Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Camera Reprezentanților din Statele Unite ale Americii a votat la sfîrșitul săptămînii trecute mult așteptatul pachet de ajutor pentru Ucraina, Israel și regiunea Indo-Pacific. Ce etape urmează și cît va dura pînă ca pachetul să ajungă efectiv în Ucraina? În ce constă acest ajutor? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conferenţiar  la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti.Camil Pârvu: „Ucrainenii nu mai aveau în ultima vreme rachete pe care să le utilizeze în efortul de apărare antiaeriană a oraşelor dar şi a liniei frontului. Pentru o suprafaţă atît de mare cum e cea a Ucranei, apărarea antiaeriană este foarte dificilă. Orice stat ar avea foarte mari probleme în a face faţă asaltului unei armate cum e cea a Rusiei.”Pachetul de ajutor militar care va veni din SUA va reuşi să facă diferenţa măcar parţial, măcar pentru o vreme?Camil Pârvu: „E vorba despre evitarea unei catastrofe. Privirea experţilor militari americani şi europeni asupra liniei frontului era extaordinar de critică şi de sceptică în legătură cu capacitatea armatei ucrainene de a rezista suficient timp.”  Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural