Timpul prezent

În 1 mai, sărbătorim Ziua Muncii – o zi care amintește de conflictele sindicale din secolul al XIX-lea, o sărbătoare care în prezent, ne oferă prilejul de a reflecta asupra felului în care muncim și ne raportăm la ideea de muncă. Așa ajungem și la cuvîntul „robot”. În limba română, el vine din slavonul rabota, care înseamnă chiar „muncă”. Conceptul de robot i-l datorăm scriitorului ceh Karel Čapek, care l-a introdus într-o piesă publicată în 1920. Azi, într-o lume în care inteligența artificială și roboții industriali transformă cu totul unele profesii, ce mai înseamnă munca pentru noi? Ce pierdem și ce cîștigăm atunci cînd munca devine tot mai „robotizată”? Ce fel de munci nu vor putea fi înlocuite niciodată de roboţi? L-am întrebat peRadu Uszkai, cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată.Radu Uszkai: „Provocarea cea mai mare nu este neapărat să găsim muncă. Sînt sceptic că e posibil un viitor, ce puţin într-un interval de timp mediu, în care să ne pierdem în mod fundamental tot ceea ce înseamnă locurile de muncă în dauna tehnologiilor noi şi emergente. Însă ce trebuie să căutăm şi ce ne e dificil de fapt să găsim este un soi de cadru instituţional în care muncim cu sens. E o discuţie absolut fascinantă în zona filosofiei politice şi a eticii aplicate vizavi de tema aceasta a meaningful work, a muncii cu sens pentru noi. Şi sînt nişte condiţii cheie despre care filosofii care discută pe această temă le aduc în discuţie, despre cum munca trebuie să le permită celor care o prestează un spaţiu de autonomie, trebuie să le ofere un sens, oamenii să se poată raporta la munca pe care o prestează ca făcînd parte din modul în care ei îşi concep sensul vieţii, să le ofere un context prielnic în care să intre în interacţiuni de valoare cu alte persoane din cadrul comunităţii lor. Şi, cel puţin pentru mine, în momentul de faţă marea provocare nu e dacă o să ne pierdem toţi locurile de muncă sau dacă o să dispară toate locurile de muncă, ci în ce măsură majoritatea covîrşitoare a locurilor de muncă ce vor fi disponibile pe piaţă vor fi genul de locuri de muncă ce ne vor da sens, de unde noi vom putea deriva ceva de valoare pentru vieţile noastre sau dacă vor fi aşa-zisele bullshit jobs, despre care vorbeşte în detaliu David Graeber.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu şi Matei Martin  Un produs Radio România Cultural  

Uniunea Europeană ia în considerare decuplarea Republicii Moldova de Ucraina în procesul de aderare, a spus comisara europeană pentru extindere, Marta Kos, într-un interviu la Praga pentru „Europa liberă”. Cele două ţări au mers în tandem pînă acum pe drumul spre aderare. Dar Ungaria blochează negocierile cu Ucraina.Comisara pentru extindere consideră că Moldova ar putea adera la UE pînă în 2029. Despre aspiraţiile europene ale Republicii Moldova vorbim cu expertul în politici publice Andrei Curăraru, de la WatchDog, Republica Moldova, şi cu jurnalistul Mihai Isac. Andrei Curăraru: „Cred că elefantul din camera europeană este Ungaria, care blochează ostentativ orice încercare de progres în cazul Ucrainei. Nu există o astfel de atitudine negativă faţă de Republica Moldova. Asta a fost, cred, motivaţia din partea doamnei Kos pentru a spune că există posibilitatea decuplării. Am şi văzut reacţii rapide din partea Kievului oficial care spune că nu este nevoie de o astfel de decuplare. Şi pentru noi, moldovenii, este important să spunem că nu sîntem noi în spatele acestei declaraţii sau intenţii. Mai degrabă am vrea ca ambele ţări să fie aproape de Uniunea Europeană şi să se integreze cît mai rapid. Dar realitatea este că acest parcurs vine cu propriile viteze şi decuplarea poate fi naturală, în sensul în care Republica Moldova îşi face temele de acasă şi nu are acele probleme pe care le are pe front Ucraina, are un conflict îngheţat, nu întîrzie în realizarea reformelor, finalizează screening-ul pe mai bine de trei capitole în scurt timp.”Ar putea decuplarea să fie percepută ca o concesie făcută Moscovei, în condiţile în care Rusia încearcă să saboteze parcursul european al ambelor ţări?Mihai Isac: „Desigur, în acest ton va fi interpretată de o parte din mass-media. Dar, în acelaşi timp există şi un precedent în acest sens: Albania şi Macedonia de Nord. În pofida faptului că la Chişinău partidele pro-europene susţin integrarea Ucrainei în UE şi sînt recunoscătoare Ucrainei că prin rezistenţa sa eroică a apărat şi Republica Moldova, în acelaşi timp foarte mulţi factori de decizie de la conducere, foarte multe persoane din societatea civilă din Republica Moldova, din alte medii pro-europene înţeleg faptul că este o oportunitate imensă pentru Republica Moldova. Şi, dacă Republica Moldova va primi oferta de a se decupla de Ucraina şi de a înainta mai rapid pe drumul de integrare europeană, cu siguranţă nu o va refuza.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Liberalii premierului Mark Carney au cîștigat alegerile de luni din Canada. Deși în ianuarie erau cu 20 de procente în urma conservatorilor, liberalii au urcat spectaculos în preferințele electoratului după ce Donald Trump a început să vorbească despre cum Canada ar trebui să devină al 51-lea stat american şi despre tarife vamale. Mark Carney pare să fie omul momentului în Canada. Un nou venit în politică, el a devenit liderul liberalilor în martie. A fost şeful băncilor centrale din Canada şi din Anglia. Cît de mult a contat experienţa lui în domeniul bancar pentru alegători? Ce instrumente are Mark Carney pentru a face faţă războiului tarifelor anunţat de Donald Trump? Care au fost principalele subiecte în campania electorală din Canada? L-am întrebat pe Marius Ghincea, analist de politică internațională.Marius Ghincea: „În campania electorală, domnul Carney s-a folosit de experienţa şi prestigiul profesional pe care-l are atît în Canada cît şi în restul lumii drept un avantaj în competiţia cu contracandidatul venit din partea conservatorilor canadieni. Iar în mesajele pe care le-a transmis chiar şi după încheierea alegerilor a pus accent pe competenţa sa în termeni de economie, politică monetară, politică macroeconomică. Deci competenţa acestuia ar trebui să ne aşteptăm să fi jucat un rol important în alegerea multora dintre votanţii canadieni, mai ales în condiţiile în care Statele Unite s-au folosit de politica comercială pentru a pune presiune asupra guvernului şi statului canadian, inclusiv cu ameninţări din partea preşedintelui Trump de anexare şi de oprire a relaţilor comerciale ditre cele două ţări.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Care este stadiul negocierilor pentru pace în Ucraina? Ce semnificație a avut întîlnirea, intens mediatizată, dintre Donald Trump și Volodimir Zelenski de la funeraliile Papei Francisc de sîmbătă, prima după celebra întîlnire între cei doi din Biroul Oval? Cei doi lideri au stat faţă-n faţă, pe două scaune în interiorul Bazilicii Sfîntul Petru şi au discutat pentru cîteva minute – o imagine care a făcut înconjurul lumii și a generat speranță. Dar dincolo de o imagine emoționantă, ce semnificație are această întîlnire sub cupola Vaticanului? L-am întrebat pe Cătălin Gabriel Done, analist de politică internațională, vicepreședintele Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale.Cătălin Gabriel Done: „În primul rînd este un succes al diplomaţiei Vaticanului, pe de-o parte, ca spaţiu neutru de negociere, iar pe de altă parte, un succes al diplomaţiei italiene. Pentru că, după vizita Giorgiei Meloni la Washington, vedem o mînă întinsă de Donald Tump către Volodimir Zelenski, o reconciliere, vedem un dialog susţinut între cele două părţi şi, mai mult decît atît, vedem că Volodimir Zelenski se află în centrul atenţiei marilor puteri europene, mă refer la Franţa, la Marea Britanie şi la Germania. Această imagine a celor doi lideri sub cupola Bazilicii Sfîntul Petru de la Vatican este o imagine a unui succes diplomatic care îl pune pe Volodimir Zelenski pe o poziţie de forţă în ceea ce priveşte negocierile cu Federaţia Rusă, şi cu SUA, pentru că vedem că în spatele lui Zelenski s-au aliat toate naţiunile europene, acea coaliţie de voinţă funcţionează, lucru care i-a dat de gîndit lui Donald Trump şi l-a făcut să fie mult mai conciliant în ceea ce priveşte Ucraina.”Cît de realistă este posibilitatea unui armistiţiu în Ucraina, pe care Vladimir Putin spune că şi-l doreşte, avînd în vedere raportul de forţe de pe teren?Cătălin Gabriel Done: „Acest armistiţiu este posibil în anumite condiţii. Vedem o deschidere şi a Kievului în ceea ce priveşte îngheţarea conflictului pe actuala linie a războiului. Dar lucrul acesta, pe de-o parte, nu-i convine lui Vladimir Putin, pentru că vedem o ofensivă tot mai agresivă în aceste zile. Iar pe de altă parte, toate aceste declaraţii contradictorii venite de la Washington nu prea îl ajută pe Zelenski. Zelenski îşi doreşte nu doar încheierea războiului printr-un tratat de pace, Zelenski îşi doreşte garanţii de securitate din partea SUA şi UE, retrocedarea de drept a zonelor cucerite de Rusia şi îşi mai doreşte ca SUA să garanteze faptul că Crimeea se va întoarce sub controlul Kievului şi că nu va exista o recunoaştere internaţională a anexării peninsulei.”Apasă PLAY ca să asculți interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

„În lectură, cititorul se îmbogățește cu ceea ce primește de la autor, iar asta îi îngăduie, în același timp, să facă să înflorească bogăția propriei persoane, astfel încît orice nouă operă pe care o citim ne reînnoiește și amplifică universul personal.” Aceste cuvinte îi aparțin Papei Francisc și fac parte din „Epistola Sfîntului Părinte Francisc despre rolul literaturii”, din 2024. Am vorbit despre această veritabilă pledoarie pentru literatură cu Ioan Pintea, directorul Bibliotecii Județene „George Coșbuc” din Bistrița-Năsăud, preot paroh la Biserica „Sfinții Trei Ierarhi” din Bistrița și poet. „Epistola Sfîntului Părinte Francisc despre rolul literaturii”, a apărut în limba română în traducerea lui Al. Cistelecan în revista „Vatra”.Ioan Pintea: „E foarte important ca un preot, ca un sacerdot să iubească literatura, să iubească poezia, să iubească proza. Este pentru creșterea lui lăuntrică, spirituală, duhovnicească dar, în același timp e important pentru că el, preotul, lucrează cu cuvintele, cu cuvintele Sfintei Scripturi dar nu numai. El transmite, devine un misionar al cărții, un misionar al textului. (...) Epistola Sfîntului Părinte Francisc pe mine m-a topit, m-a cucerit. Mereu am asemănat-o cu un text fundamental teologic și, în același timp, cultural, un text scris de Sfîntul Vasile cel Mare, care se adresează tinerilor, chiar așa se numește, Către tineri, și în care explică tineretului creștin, tineretului credincios, cum să folosească literatura, cît de importantă e literatura pentru creșterea lăuntrică și cum să aleagă din literatura păgînă tot ceea ce este de folos și important pentru un tînăr creștin.”Jorge Mario Bergoglio, cel care avea să devină Papa Francisc, a fost în tinerețe profesor de literatură și avea să rămînă de-a lungul întregii sale vieți un mare cititor, un mare iubitor de poezie și proză. Ioan Pintea: „Pe Părintele Francisc nu-l găsim pentru prima dată în această Epistolă ca mare iubitor de literatură, ca mare cititor. El a fost profesor de literatură la Santa Fe. Și a avut o întîlnire astrală, epocală, cu Borges. Acolo unde era profesor, la colegiu, l-a invitat pe Borges și, mărturisește în memorii, în cartea autobiografică Speră, cum Borges a stat un timp destul de îndelungat la Santa Fe și le-a vorbit studenților despre literatură și, împreună cu profesorul Bergoglio, a predat ore de scriere creativă. (...) Îl văd pe Papa Francisc ca pe un mare cititor, un mare interpret de literatură și un intelectual care face o pledoarie rarisimă vizavi de literatură, de lectură, mai ales prin această Epistolă (despre rolul literaturii), care ar trebui să intre în bibliografia școlară, în bibliografia universitară. Pentru că are un suflu nu neapărat duhovnicesc, ci un suflu teoretic vizavi de ce înseamnă literatura, lectura, pentru cei care sîntem cititori, iubim, prețuim și facem după puterile noastre literatură.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu  Un produs Radio România Cultural  

Unul dintre dosarele deschise de președintele Donald Trump odată cu revenirea sa la Casa Albă este cel cu privire la programul nuclear al Iranului. Sîmbătă va avea loc în Oman a treia întîlnire dintre SUA și Iran pentru negocieri pe această temă. În 2015 a fost încheiat un acord nuclear internaţional între Iran, pe de-o parte, şi SUA, Rusia, China, Marea Britanie, Franța și Germania pe de altă parte (JCPOA). Acordul prevedea suspendarea unor sancțiuni în schimbul renunțării Teheranului la programul său nuclear. În 2018, în timpul primului său mandat, preşedintele Donald Trump a retras Statele Unite din acest acord şi a reintrodus sancţiuni pentru Iran. Care au fost consecinţele retragerii Statelor Unite din acordul nuclear cu Iranul? Cu ce se prezintă acum la negocieri fiecare parte, la ce nu sînt dispuşi să renunţe pe de-o parte americanii, pe de altă parte iranienii? Cum priveşte Israelul apropierea diplomatică dintre SUA şi Iran? Care sînt şansele să vedem un acord între SUA şi Iran? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române (ISPRI).De ce a retras Donald Trump Statele Unite din acordul cu Iranul în 2018?Ioana Constantin-Bercean: „Cred că a fost o greşeală strategică a administraţiei Trump, pentru că acel acord controla programul nuclear al Iranului. Republica Islamică Iran, ca stat semnatar al Tratatului de Neproliferare Nucleară, la fel ca România şi toate cele peste 150 de state semnatare ale acestui NPT, au dreptul să-şi dezvolte programe nucleare civile. Singurele state care au legal voie să dezvolte program nuclear militar sînt acelea din grupul P5 (SUA, Rusia, China, Marea Britanie, Franța). Iranul era limitat, prin acel JCPOA, să îmbogăţească uraniu pînă la 3,67%, spre deosebire de toate celelalte state semnatare ale Tratatului de Neproliferare, care pot îmbogăţi uraniu în scop civil pînă la 20%. Acest acord se întindea pe o perioadă de 15 ani. A fost cel mai complex şi mai strict acord de control al programului nuclear semnat vreodată. Dar Donald Trump, pe de-o parte a spus că doreşte să pună pe masă un acord mai bun şi a explicat atunci de ce, în viziunea domniei sale, acel acord – semnat în timpul administraţiei Obama – nu este bun. Şi putem privi şi din perspectiva aceasta, că dorea să facă lucrurile mai bine decît Barack Obama, care primise Premiul Nobel pentru viziunea lui de neproliferare nucleară şi de remodelare pacifistă a Orientului Mijlociu. Dar, pe de altă parte, dacă ne uităm în urmă, în prima administraţie Trump erau foarte mulţi diplomaţi şi oameni politici foarte porniţi împotriva Iranului şi care îşi doreau foarte mult un război cu Iranul, din diverse motive. Influenţat probabil de ce se îtîmpla în jurul lui, influenţat de lobby-ul israelian, nu trebuie să ne ferim să spunem asta, Donald Trump a decis să retragă unilateral SUA din acord, în mai 2018, promiţînd că va pune pe masă un acord mai bun. Dar nu cîştigat un al doilea mandat şi nu a reuşit să facă acest lucru în termenul promis de domnia sa.”Cum se uită acum Israelul la aceste apropieri dintre SUA şi Iran?Ioana Constantin-Bercean: „Este una dintre cele mai bune şi necesare întrebări. Pentru că ştim că Israelul şi, în principal premierul Benjamin Netanyahu, s-a opus de la început semnării unui acord nuclear între SUA şi Iran. Dar să ne amintim de a doua vizită a premierului Netanyahu la Washington, acum două săptămîni şi de discuţia din Biroul Oval cu presa. Atunci a spus ceva foarte important, ceva ce nu a mai declarat niciodată public: a spus că în ceea ce priveşte Iranul este de acord cu o soluţie diplomatică, după modelul libian.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu şi Matei Martin  Un produs Radio România Cultural  

Primul latino-american în fruntea Bisericii Catolice, primul iezuit în această funcție, fost tehnician chimist, profesor de filozofie și literatură, Papa Francisc s-a remarcat prin deschiderea către cei săraci, marginalizați și vulnerabili, prin mesajele sale de susținere a migranților, prin refuzul luxului și opulenței. Despre personalitatea sa şi Ordinul Iezuit din care a făcut parte am vorbit cu Laura Stifter, profesoară de religie, absolventă de teologie ortodoxă și filozofie.Jorge Mario Bergoglio, cel care avea să devină Papa Francisc, s-a născut în 1936 la Buenos Aires dintr-o familie de imigranți italieni. După studii la școala publică în urma cărora a obținut o diplomă de tehnician chimist, a intrat în Societatea lui Isus și a studiat la Seminarul iezuit. Prin ce se caracterizează Ordinul Iezuit din care provine Papa Francisc?Laura Stifter: „Ordinul iezuit este una dintre cele mai importante congregaţii catolice. Monahismul, viaţa călugărească în catolicism este diferită de monahismul ortodox prin faptul că există o mare varietate de comunităţi, aşa numitele ordine sau congregaţii cu reguli diferite. Fiecare astfel de congregaţie îşi are specificul său. Unele dintre acestea pun accentul pe ajutorarea săracilor, altele pe viaţa de contemplare, de rugăciune, altele pe misionarism şi aşa mai departe. Cunoaştem Ordinul Franciscan, cel Benedictin, cel Dominican, Surorile Carităţii, ordinul înfiinţat de Maica Tereza. Unele ordine sînt feminine, altele masculine. Ordinul Iezuit sau Societatea lui Isus este o congregaţie înfiinţată în 1534 de Sfîntul Ignaţiu de Loyola, care a dorit să înfiinţeze un ordin monahal bazat în special pe misiune în lume. Ei nu stau doar în mănăstire ci se ocupă foarte mult de mărturisirea credinţei în lumea întreagă. Ei sînt călugări intelectuali. Foarte mulţi iezuiţi sînt profesori universitari, sînt cercetători ştiinţifici, se ocupă de dialogul dintre teologie, filosofie, ştiinţă, sînt fondatori de universităţi, de seminarii teologice în lumea întreagă. Aşadar specificul iezuit este această vocaţie de a mărturisi credinţa în lume, în societate, în afara zidurilor bisericii, de asemenea viaţa intelectuală vastă – ei  sînt în general erudiţi – şi au acele exerciţii spirituale ignaţiene specifice, de rugăciune, de asceză, prin care se apropie de Dumnezeu. (...) Nu în ultimul rînd, aşa cum Papa Francisc însuşi i-a învăţat pe creştini, iezuiţii duc o viaţă modestă în plan material, fără lux, opulenţă, formalisme de tot felul. Totul se concentrează asupra vieţii spirituale şi intelectuale.”Cum a fost văzut Papa Francisc în lumea ortodoxă?Laura Stifter: „Depinde mult de fiecare comunitate în parte. Bisericile ortodoxe sînt implicate în dialogul ecumenic şi-atunci în lumea academică, în comunităţile implicate foarte mult în ecumenism, Papa Francisc a fost privit cu multă încredere şi cu speranţă pentru că toată atitudinea lui a creat punţi de dialog între noi. În grupurile ultra-conservatoare, sigur că tot ceea ce vine de la cei diferiţi nu este considerat în regulă şi au existat şi atitudini reticente faţă de Papă. Însă la nivel academic, inclusiv între ierarhi, atitudinea a fost una pozitivă, Papa Francisc a avut întîlniri cu Patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului, Patriarhul a participat la învestirea Papei, apoi Papa a mers în vizită la Istanbul. Papa Francisc, Episcopul Romei, i-a cerut binecuvîntarea şi rugăciunea Patriarhului Bartolomeu I. De asemenea, aici, în România, s-a întîlnit cu Preafericitul Patriarh Daniel. Au existat la nivel foarte înalt astfel de dialoguri şi semne de deschidere atît din partea catolicilor, cît şi a ortodocşilor.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu şi Matei Martin  Un produs Radio România Cultural  

Universitățile americane sînt ținta unor amenințări fără precedent din partea Casei Albe. Văzute de președintele Donald Trump ca „bastioane ale stîngii radicale”, acuzate că promovează ideologia woke și că limitează libertatea de exprimare, instituțiile de învățământ superior riscă să-și piard finanțarea publică și poate chiar și autonomia dacă nu se supun cerințelor președintelui. Donald Trump promite să elimine finanțarea federală pentru universitățile care, în opinia sa, îndoctrinează studenții. El le-a cerut universităților să desființeze programele de diversitate și incluziune. Și să înlocuiască abordările critice ale istoriei cu „educația patriotică”. Doctrina MAGA e impusă cu forța: e vorba de politicile cu privire la studenții străini, de viața socială în campus, de cercetarea științifică. Universitatea Harvard a dat în judecată luni administrația Trump. Este cel mai recent episod din conflictul între Casa Albă și prestigioasa universitate americană, conflict care face parte dintr-un demers amplu al administrației de la Washington cu privire la universitățile de top din Statele Unite. Sînt în joc finanțări importante din fondurile federale care vor fi înghețate dacă universitatea nu acceptă solicitările administrației de la Casa Albă. De fapt ce solicită administrația Trump pentru ca fondurile federale pentru Universitatea Harvard să nu fie blocate? Am întrebat-o pe Delia Ungureanu, directoare executivă a Institutului pentru Literatură Mondială a Universității Harvard și conferențiar la Departamentul de Studii Literare, Universitatea din București.Delia Ungureanu: „Este o întrebare la care răspunde excelent textul plîngerii trimise luni de către administraţia Harvardului. E un proces complex, documentul numără 51 de pagini şi include principalele capete de acuzare pe care administraţia Trump le-a adus Universităţii Harvard în mod specific, prin care solicită ca un organism mediator, pe care ei spun că Harvardul ar trebui să-l plătească, să comunice direct administraţiei toate criteriile după care se fac toate tipurile de angajări, pornind de la zona academică şi pînă la extinderea ofertelor către studenţii internaţionali, pentru zona de licenţă, de master şi de doctorat. E vorba aşadar de un control guvernamental pe care administraţia Trump doreşte să-l impună condiţionînd fondurile federale de soluţionarea acestor lucruri. Cu obiectivul aparent de eliminare a antisemitismului. Dar acest lucru, aşa cum arată foarte bine textul trimis de Alan Garber (preşedintele Universităţii Harvard), este exact pe dos pentru că de fapt este o formă de control. Chiar ieri am văzut o declaraţie a organizaţiei studenţilor evrei din campusul Universităţii Harvard care vorbeşte despre faptul că ei sînt primii care vor fi loviţi de aceste măsuri în cazul în care ele s-ar implementa.”Cum poate fi apărată libertatea academică în fața presiunilor politice? Ce rol joacă societatea civilă și comunitatea academică în acest sens?Delia Ungureanu: „Comunitatea academică joacă acelaşi rol foarte important pe care l-a jucat dintotdeauna. Şi cred că tocmai America – acest stat care ne-a obişnuit, după Al Doilea Război Mondial, că reprezintă cea mai puternică voce pro-democratică, care este atentă la valorile diferenţei, este tolerantă – America are la dispoziţie instituţii care deocamdată funcţionează. Şi comunitatea academică are acest rol extrem de important: de a readuce în atenţie că această universitate nu există doar pentru că sînt foarte tari pe zona de ştiinţe, ci şi pentru că au o zonă extrem de importantă pe tot ce înseamnă ştiinţele umaniste.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Trăim într-o lume profund polarizată, pe diverse teme, opiniile radical diferite sînt exprimate adesea cu agresivitate, mai ales în spațiul online. Cum am ajuns aici? Se poate restabili dialogul între oameni cu viziuni complet diferite? Cum facem să construim punți spre cei care au altă opinie? Am întrebat-o pe Zenobia Niculiță, psiholog și psihoterapeut.Zenobia Niculiță: „Dacă avem de purtat conversații grele pe teme care țin de ideologii - adică de acel set de convingeri, de povești, de narațiuni care încearcă să ne explice lumea și la care aderăm într-o formă sau alta - aceste conversații nu sînt eficiente dacă se poartă singular, adică mă aștept că voi sta de vorbă cu tine și o să te conving că acel candidat pe care tu l-ai ales nu e bun pentru țara noastră și că cel pe care l-am ales eu este cel mai bun. Această așteptare este complet nerealistă. În al doilea rînd, inclusiv intenția de a te convinge transformă conversația. O conversație care se vrea persuasivă devine foarte rapid o formă de prozelitism pentru orice fel de ideologie. Pe cînd o conversație plină de interes și de curiozitate are drept obiectiv întîi de a găsi un teren comun, măcar și un singur punct cu privire la care sîntem de acord. De exemplu, sîntem de acord că ne aflăm în criză, că lumea se schimbă, că ne e teamă de schimbările astea, sîntem anxioși, îngrijorați, preocupați, poate chiar panicați de cum va arăta lumea în care ne creștem copiii. Dacă pornim de aici, ca doi părinți îngrijorați, s-ar putea să avem mult mai multe șanse să ne găsim umăr la umăr privind o realitate, decît față-n față luptîndu-ne pentru a citi realitatea cu grila mea sau cu grila ta. Și ăsta e un lucru foarte greu, într-adevăr. E foarte greu să ieșim din propriile noastre erori de gîndire. Pentru că fiecare are iluzia că are dreptate. Avem iluzia cu toții că sîntem raționali, că ceea ce am ales noi este mult mai rațional decît ceea ce au ales ceilalți, că valorile noastre sînt superioare valorilor celorlalți. Acestea sînt iluzii. Asta nu înseamnă că nu avem dreptate niciodată. Dar, dacă pornim de la aceste iluzii ca fiind axiome - adică nici măcar nu mai pot fi contestate, nici măcar nu mai pot fi puse în discuție sau verificate într-un fel, le considerăm adevăruri a priori -, atunci conversația nu are nici un sens.”Vedeți posibil dialogul, în lumea asta, așa cum este ea acum?Zenobia Niculiță: „Cred că avem nevoie de speranță, nu? Avem nevoie să sperăm că poate să existe și dialog. Din experiență proprie pot să spun că da, de la om la om este posibil să existe dialog. Chiar și între oameni care au opinii radical diferite poate exista acceptare, înțelegere și uneori și moderație, pornind de la conversații între oameni care sînt deschiși și doritori să comunice.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural

Noul roman al Laviniei Braniște, „Camping” (Polirom), este o poveste despre migrație, scrisă la persoana a treia și la timpul prezent. Personajul principal este Sofia, o femeie care a plecat în urmă cu 20 de ani la muncă în străinătate. Sofia lucrează ca recepționeră într-un camping din Spania. Ea însăși locuiește într-o rulotă din camping. Urmează să se pensioneze și să se întoarcă în România. Băiatul ei, Robert, îi face o ultimă vizită, înainte ca ea să-și strîngă lucrurile și să revină în țară. Autoarea surprinde cu multă precizie și finețe drama locuirii precare, tensiunea relațiilor de familie, sentimentul de vină al mamei care și-a lăsat copilul în grija bunicului dar și complexitatea și diversitatea personajelor care se perindă prin camping de-a lungul timpului. Lavinia Braniște: „Aveam în minte imaginea acestui camping de foarte mult timp, mama mea a lucrat în Spania 20 de ani, s-a pensionat, s-a întors în România în 2022, acesta e și anul în care se întîmplă lucrurile din carte. A lucrat vreo 10 ani în acest camping, eu i-am făcut multe vizite, mergeam vara acolo, stăteam destul de mult timp și aveam în minte peisajul acela, toate personajele de acolo. Și mi-am dorit foarte mult să scriu ceva. Eu, ca scriitoare, cam așa văd lucrurile: că-mi oferă viața niște circumstanțe, niște cadre, niște personaje și mi se pare păcat de la Dumnezeu să le am și să nu le folosesc. (...) E un puzzle de povești și de trăiri. Ca de obicei, cînd scrii o carte, culegi din stînga și din dreapta tot felul de chestii și le pui la un loc. Este o poveste pe care mi-a adus-o mai degrabă cadrul acela și peisajul, mai puțin personajul mamei. E mai mult din mine decît din ea acolo. Eu am avut o tentativă de emigrare în Spania prin 2007-2008.”Între Sofia și fiul ei, Robert, e o relație tensionată, Sofia e apăsată de vină - cînd copilul avea 4 ani, l-a lăsat în grija tatălui ei și ea a plecat la muncă în străinătate. Prozatoarea surprinde cu precizie complexitatea acestei relații, reprezentativă probabil pentru foarte multe relații dintre părinții care au plecat la muncă și copiii pe care i-au lăsat în grija bunicilor sau a altor rude. E una dintre temele mari, dureroase și cu multiple consecințe ale fenomenului migrației economice. Lavinia Braniște: „Sînt situații pe care le cunosc și le urmăresc de mult timp pentru că e o temă care mă interesează și mă frămîntă și pe mine. Care mă emoționează de multă vreme. De cîte ori aud o poveste de migrație, cu familii împrăștiate, cu oameni care nu sînt nici aici, nici acolo, tot timpul sînt foarte atentă și absorb toate aceste experiențe.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu  Un produs Radio România Cultural