Timpul prezent

Alina Purcaru a publicat recent volumul de poezie „Clivaj. Fidelitate”, apărut la Editura Cartier. Ceea ce te surprinde, desigur, de cum vezi cartea, înainte s-o deschizi, este titlul, mai precis felul cum apare titlul pe copertă: cuvîntul „fidelitate” este tăiat cu marker fucsia. Multe dintre poeme sînt narative, sînt texte cu personaje, micropovești dublate adesea de un comentariu eseistic, reflexiv, de o gîndire poetică ce-și propune să sintetizeze, să înțeleagă, să pună în limbaj. Sînt poeme despre „viaţa fetelor şi a femeilor”, cum spune pe coperta a patra Elena Vlădăreanu. Alina Purcaru are multe de spus pe tema asta: de la dragoste şi durere, bucurie şi spaimă, pînă la istoria femeilor reflectată de istoria hainelor sau de istoria treburilor casnice. Adela Greceanu a vorbit cu autoarea despre noua ei carte.Așa s-a numit cartea inițial, „Fidelitate”, și apoi i-ai schimbat titlul în „Clivaj”, dar n-ai putut renunța de tot la „Fidelitate”? Care e povestea acestui titlu sofisticat şi care stîrneşte curiozitatea?Alina Purcaru: „Povestea este că nu păstrăm doar finalul, niciodată. Nu păstrăm doar ultimele concluzii. Păstrăm tot ce a fost înainte. E o carte despre cicluri, începe cu îndrăgostirea și cu sentimentul care te face să crezi că ai putea să schimbi lumea și se termină cu moarte. După care urmează speranță. Şi strînge în ea foarte multe stări pe care le-am și cunoscut și pe care, cu siguranță, foarte mulți dintre noi le cunosc. Am vrut ca toate pachetele astea de stări și de adeziuni să fie acolo, împreună cu punctele de ruptură, de despărțire, de contemplație ale unui parcurs în care poate nu te mai regăsești. Dar e al tău și nu poți să-l negi. Chiar dacă îl tai cu o dungă fermă și, totuși, roz, rămîne acolo.” Unul dintre cele mai puternice poeme din carte este „Paris bonheur”, în care istoria femeilor este descrisă prin istoria hainelor. O istorie a raportării societăţii la hainele femeilor. O istorie a raportării femeilor la haine. Un poem despre dimensiunea politică a hainelor femeii: „Ca şi scrisul/ hainele au o istorie de sînge/ şi privilegiu/ de disciplinare, renunţare şi revendicare/ hainele sînt de cucerit/ de eliberat/ şi de scris”. Cum ai ajuns să formulezi cu atîta precizie aceste lucruri?Alina Purcaru: „Cred că răspunsul simplu este observînd, devenind, pe măsură ce eu, la rîndul meu, am evoluat și am înțeles mai multe lucruri despre lumea în care sîntem: că nimic nu este neutru, că nimic nu este la întîmplare, că totul este infuzat de o istorie și de o dinamică a puterii, inclusiv felul în care sîntem în lume, felul în care ne performăm corpurile, identitățile, iar în cazul femeilor și al hainelor este cu atît mai evident. O istorie a felului în care am fost normate, disciplinate să apărem în societate este implicit și o istorie a opresiunii, și a limitărilor, și a conflictelor, inclusiv conflicte de clasă. Poemul ăsta cred că este unul dintre puținele în care se vorbește explicit despre asta. Nu toate ne-am permis aceleași haine, nu toate ne permitem aceleași haine și ele vorbesc foarte mult despre un loc în lume, despre condiționări, despre privilegii, despre acces, uneori despre condiții extreme și despre modul în care am fost învățate sau disciplinate să ne raportăm la propriile corpuri și la corpurile din jurul nostru. E o întreagă istorie a corpului privit ca parte care nu merită neapărat prețuire sau care nu este valoroasă, care e mereu sub minte. Dihotomia corp-minte are o întreagă istorie. Și atunci mi s-a părut important să mă gîndesc la asta și la cum putem să ne luăm corpurile înapoi și să le revendicăm ca zone legitime, și luminoase, și valoroase, și inteligente, care merită discuția și care merită scrisul și un alt tip de privire.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Președintele Donald Trump avertizează Teheranul că o flotă americană, mai mare decît cea trimisă în Venezuela, o „armadă masivă” se îndreaptă spre Iran. „Sperăm că Iranul va veni rapid la masă și va negocia un acord corect și echitabil – FĂRĂ ARME NUCLEARE – unul care să fie bun pentru toate părțile” a scris președintele american pe rețeaua sa de socializare. În 2025, negocierile nu au dus la un nou acord și Statele Unite s-au alăturat Israelului în bombardarea facilităților nucleare ale Republicii Islamice. Cum se văd aceste presiuni în rîndul populației iraniene? Sînt posibile noi negocieri SUA-Iran pentru un nou acord privind programul nuclear? Cum privesc statele din regiune amenințările și presiunile președintelui american? Am întrebat-o pe jurnalista Carmen Gavrilă, de la Radio România Actualități, specializată în Orientul Mijlociu.Presiunile președintelui Trump pentru a aduce Teheranul la masa negocierilor pentru un nou acord vin într-un context dramatic pentru Iran, după o serie de proteste reprimate cu violență extremă de regim. Cum se văd aceste presiuni în rîndul populației iraniene?Carmen Gavrilă: „De-a lungul timpului, mai mulți analiști iranieni pro-regim au avertizat că Republica Islamică nu poate supraviețui, cel puțin nu în forma actuală, dacă eventuale atacuri din exterior – nu doar militare, ci și politice și economice, prin sancțiuni – dacă astfel de atacuri ar avea loc simultan cu o instabilitate internă, cu revolte interne. Și tocmai am văzut acest scenariu realizîndu-se. Presiunea internațională nu a început odată cu protestele. În acest moment, Republica Islamică este la un nivel maxim de fragilitate. Și asta este și percepția în interior, în Iran. Iranienii cu care am reușit să vorbesc spun că temerea cea mai mare a lor sînt atacurile americane. Discuția în Iran în acest moment este nu despre cînd ar putea fi loviţi, ci sub ce formă și cum va arăta strategia americană. Cei mai mulți analiști și activiști iranieni se așteaptă la lovituri limitate și de scurtă durată, după modelul venezuelean. Senzația în Iran este că președintele Trump nu este un intervenționist în sensul în care au fost percepute Statele Unite pînă acum. Nu favorizează războaie lungi, cum au fost cele din Irak sau Afganistan, ci lovituri scurte, numai că discuția este ce impact ar putea să aibă o intervenție scurtă și ţintită.”Dar în același timp președintele Trump a încurajat protestele sau măcar le-a dat senzația protestatarilor că sînt apărați, că va veni să-i apere...Carmen Gavrilă: „Da, asta este o sursă de i-aş spune chiar durere, din reacțiile pe care le-am adunat pînă acum. Senzația și impresia iranienilor este că din nou au fost păcăliți, din nou au fost părăsiți. Sau se consideră înșelați, cel puțin cei care, din disperare, l-au invocat pe președintele Trump. O astfel de atitudine nu este firească, nu este naturală, nu este specifică iranienilor. Iranienii, încă de la nașterea Iranului modern, în epoca Qajară, au o neîncredere viscerală față de tot ce înseamnă implicarea puterilor străine. Și este justificat totul din punct de vedere istoric. Începutul implicărilor externe ale marilor puteri, în frunte cu Rusia și mai ales Rusia, în Iran, s-au soldat de la bun început, încă de la nașterea Iranului modern, cu pierderi masive de teritorii, cu războaie în urma cărora Iranul a ieșit cu pierderi masive nu doar de teritorii, dar și în ce privește mentalul colectiv. Mentalul colectiv iranian este profund marcat de interacțiunile cu puteri străine. (...) Acum, mulți iranieni se simt cumva prinși între un regim pe care nu îl mai doresc și o comunitate internațională pe care o percep ca neprietenoasă cu ei.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

În luna ianuarie, agenții Serviciului de Imigrare și Control Vamal al Statelor Unite (U.S. Immigration and Customs Enforcement - ICE) au împușcat mortal doi cetățeni americani la Minneapolis: Renee Nicole Good, mamă a trei copii, și Alex Pretti, asistent medical. Uciderea lor a provocat proteste în Minneapolis dar și în alte orașe americane. Există tensiuni și între autoritățile locale și cele federale. Foștii președinți americani Bill Clinton și Barack Obama i-au îndemnat pe americani să își apere valorile. Ce spun tensiunile din Minneapolis despre situația din SUA? L-am întrebat pe Marius Ghincea, expert în politică externă și de securitate.În materie de imigrație, ce anume ține de autoritățile federale și ce intră în competența statelor sau autorităților locale din SUA?Marius Ghincea: „În general, politica de imigrație și de protecție a granițelor Statele Unite ține de politica federală și de forțele de poliție controlate de către Washington. Din punctul acesta de vedere, autoritățile locale sau statale din SUA au atribuții foarte restrînse. Iar motivul pentru care există tensiuni între autoritățile statale sau locale și autoritățile federale controlate de la Washington sînt legate de faptul că autoritățile locale și statale nu doresc întotdeauna să colaboreze cu autoritățile federale pentru a aresta și deporta un număr semnificativ de imigranți cu statut ilegal pe teritoriul Statelor Unite. Iar din punctul acesta de vedere, multe orașe democrate, liberale din Statele Unite, precum Los Angeles, Minneapolis, Chicago sau New York, au adoptat politici care se numesc Sanctuary City, în care legislația locală, adoptată de consiliile locale ale orașelor, nu permite o colaborare cu autoritățile federale pentru arestarea și expulzarea imigranților ilegali, ceea ce duce la aceste reacții federale în care administrația Trump trimite ofițeri de imigrație în aceste orașe pentru a găsi, aresta și expulza imigranți ilegali din Statele Unite.”Ce impact vor avea tragediile de acum – împușcarea de către agenții federali a unor cetățeni americani – la alegerile de la mijloc de mandat, din toamnă, alegerile pentru Congresul american?Marius Ghincea: „În acest moment, toate sondajele de opinie pe care le avem în spațiul public american arată că majoritatea votanților americani nu sînt mulțumiți cu abordarea extrem de abuzivă pe care administrația americană și Partidul Republican au adoptat-o pentru a expulza cît mai mulți imigranți ilegali. Publicul american rămîne în continuare favorabil ideii de arestare și expulzare a unui număr ridicat de imigranți ilegali, dar nu este de acord cu aceste abordări, cu aceste practici extrem de abuzive care produc tensiuni în masă în marile orașe americane. Deci, din punctul acesta de vedere, avem, se pare, un sentiment public care ar putea să favorizeze Partidul Democrat, ca partid de opoziție care critică aceste măsuri și care pare să fie în asentimentul publicului larg, dar situația electorală se poate schimba. Sîntem abia la începutul anului. Rămîne de văzut cum vor evolua situațiile politice interne și externe, dar și situația economică. Americanii nu votează uitîndu-se doar la un singur subiect, votează și pe subiecte legate de economie, unde Donald Trump are un succes ceva mai semnificativ, pentru că economia americană rămîne destul de activă și pe creștere accelerată.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Care sînt preocupările și așteptările românilor din diaspora cu privire la propriile lor vieți și la viitorul țării din care au plecat? Ce i-a motivat să facă o alegere politică sau alta? Cîte feluri de diaspora avem? Ce-i unește, pînă la urmă, pe oameni atît de diferiți? Cîteva răspunsuri aflăm în studiul „Diaspora neascultată”, realizat de sociologul Barbu Mateescu și publicat de Fundația Konrad Adenauer. „În diaspora, indiferent de opțiunea de vot exprimată în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din 2025, antipatia față de politicieni este puternică” – este una dintre concluziile studiului. Invitaţii noştri sînt sociologul Bogdan Iancu şi, din Italia, Miruna Căjvăneanu, jurnalistă, absolventă de științe politice, autoare a unor studii despre diaspora, membră în Consiliul pentru o bună conviețuire din cadrul Zonei Metropolitane - Roma, unde este responsabilă de participare civică și votul cetățenilor europeni. Miruna Căjvăneanu: „Trăiesc în Italia din 1999 şi am văzut o diaspora, o a doua Românie, cum îmi place s-o numesc, care s-a schimbat. A devenit din ce în ce mai conştientă de sine. Iată, în Italia, sîntem deja la a treia generaţie de români. Sînt mulţi români născuţi aici, care au o identitate dublă sau chiar triplă: se simt deopotrivă români şi italieni şi au un sentiment puternic de cetăţenie europeană. Vorbim despre diaspora occidentală. Avem şi diaspora din Statele Unite, din alte ţări – este un puzzle foarte dinamic, foarte bogat, care ar trebui să ne bucure pentru că ne dă o imagine mai bogată a ţării. Cred că este reciproc avantajos să ne considerăm şi parte a României dar şi un motor care poate ajuta România să meargă mai departe. (...) Se spune în România că cei din diaspora nu sînt la curent cu ce se întîmplă în ţară. Dar am putut constata că românii din diaspora, mă refer şi la cei din Italia, pe care-i cunosc, ţin să fie informaţi cu privire la ce se petrece în ţară, vin deseori în ţară, se informează şi participă destul de implicat şi în cunoştinţă de cauză la ceea ce se întîmplă în ţară.”Ce ar trebui să facă statul român pentru diversele comunităţi de români din diaspora? Cu ce ar trebui să înceapă pentru ca românii din diaspora să se simtă ascultaţi?Bogdan Iancu: „Cred că, în primul rînd, ar trebui să o cunoască. Să-și dorească să o cunoască. Şi să răspundă felurilor în care se creează cunoaștere despre această diaspora și altfel decît prin confirmarea temelor care se declină de foarte multe ori în acest apel la tradiții, care adesea e un răspuns la un prezent care nu ne împlinește, nu? Ce societăți au nevoie să elogieze aproape religios trecutul istoric chiar și atunci cînd el a fost problematic? Societăți care nu trăiesc un prezent confortabil. Prin urmare, ar trebui să răspundă motivelor pentru care persoanele astea au abandonat România. (...) Oamenii au nevoie de acces la servicii de educație și de sănătate mai bune și acces la servicii sau birocraţie mult simplificată. (...) Eu mă întreb de ce nu avem un institut de cercetare a migrației și a diasporei românești, la proporţia pe care o are. Nu avem un muzeu. Avem 35 de ani de experiențe de absolut toate felurile, de la migrație sezonieră, white collar, pendulară...  România pur și simplu a răspuns unor dinamici sociale prin absolut toate tipurile de migrație care pot fi imaginate. Ar trebui să avem măcar o instituție care să producă cunoaștere și să o reprezinte.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Pentru prima oară de la invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina, în acest weekend au avut loc, la Abu Dhabi, negocieri pentru pace între Ucraina, Rusia şi Statele Unite ale Americii. Discuţiile s-au încheiat fără un acord dar ar putea continua la începutul lunii februarie. Purtătorul de cuvînt al Kremlinului, Dmitri Pescov, a declarat că problema teritorială rămîne de o importanţă fundamentală pentru partea rusă. Preşedintele ucrainean Volodimr Zelenski a declarat că discuţiile au fost constructive. În timpul discuţiilor de la Abu Dhabi, atacurile aeriene ruseşti au lăsat fără curent şi căldură peste un milion de ucraineni. De ce abia acum vedem această formulă trilaterală de negocieri: Rusia. Ucraina, Statele Unite? Unde este Europa la aceste negocieri? Am întrebat-o pe Angela Grămadă, expertă în spațiul ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale.Angela Grămadă: „Disponibilitatea rușilor de a merge într-adevăr spre niște negocieri care să fie eficiente, este foarte, foarte redusă și ucrainenii înțeleg foarte bine acest lucru, dar nu își permit să facă acele concesii pe care Rusia și le dorește, din simplul motiv că atunci ar însemna ca statul ucrainean să își piardă din relevanță și să piardă o parte din acele instituții care arată că țara vecină este un subiect de drept internațional. (...) Federația Rusă poate nu vrea neapărat să se împace cu Ucraina, poate nu vrea neapărat să oprească războiul, pentru că am văzut aceleași atacuri asupra Kievului şi altor orașe din Ucraina, dar cu siguranță nu vrea să-l supere pe Trump. ”Unde este Europa la aceste negocieri?Angela Grămadă: „Europa e cumva prinsă încă în capcana birocraţiei, dar în același timp Europa este prinsă și în dilema morală. Cum ajutăm? Oferim mai multă susținere militară, oferim mai multă susținere pentru a integra Ucraina în Uniunea Europeană, oferim pur și simplu asistență financiară ca Ucraina să reziste din punct de vedere umanitar? Sau pur și simplu așteptăm să se termine războiul și după aceea vom interveni în procesul de reconstrucție a Ucrainei? Eu cred că acum Europa are propria sa dilemă și, deși nu am apreciat foarte mult discursul lui Volodimir Zelenski (de la Davos), mai mult de 80% din argumentele pe care le-a dus în ceea ce privește critica sa față de Uniunea Europeană sînt valide, sînt valabile: trebuie să existe o coeziune mai mare în rîndul statelor membre ale Uniunii Europeane pentru a nu permite ca securitatea europeană să stea la cheremul unor state precum Federația Rusă.”Cum vă explicați faptul că în timpul acestor negocieri de la Abu Dhabi chiar, Rusia a lansat un atac masiv asupra infrastructurii civile a Ucrainei? Angela Grămadă: „Pe de-o parte este vorba despre presiunea pusă direct pe delegația ucraineană care a luat parte la aceste negocieri și care practic astfel era constrînsă să facă anumite cedări. Iar al doilea aspect care trebuie luat în considerare se referă la retorica rusă în ceea ce privește procesul decizional intern din Ucraina. Ei nu au renunțat la tactica de a îngheța, la propriu, societatea ucraineană, adică locuitorii din diferite orașe mari, astfel încît aceștia să se răscoale împotriva propriei guvernări. Ce nu au luat în considerare nici de această dată rușii este faptul că, cu cît atacul este mai consistent asupra Ucrainei, cu atît coeziunea internă socială este mai mare. (...) În sondaje vedem foarte clar că populația ucraineană este în favoarea unor negocieri, dar nu este în favoarea cedării de teritorii și a unei păci injuste. Și asta nu înțeleg cei de la Moscova pînă la capăt. De ce ucrainenii dau dovadă de reziliență în momentul în care sînt supuși unor asemenea presiuni.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Anne Enright este o scriitoare care știe să te cucerească de la primele rînduri. Prin finețea și subtilitatea observațiilor, în combinație cu un umor special. În romanul „Actrița” (Humanitas Fiction, trad. Iulia Gorzo), fiica unei vedete a Irlandei îi scrie și își scrie povestea. Norah ne vorbește despre mama ei, marea actriță Katherine O’Dell, dar ne vorbește și despre ea însăși. Una dintre temele importante ale cărții este relația mamă-fiică. O relație problematică, între o mamă adorată de toată lumea, dar nefericită, și fiica, iubită, dar care crește fără tată, în umbra acestei femei în jurul căreia roiesc diverse personaje. Am vorbit cu traducătoarea cărții, Iulia Gorzo, despre lumea construită de Anne Enright în acest roman, o lume populată de personaje din lumea teatrului și filmului, despre țesătura narativă densă, „fără cusături”, despre emoția și sensibilitatea cu care știe să se apropie scriitoarea de personajele sale. Iulia Gorzo: „Sînt cei doi poli în viața ei: mama asta strivitoare și absența tatălui. La fel de strivitoare. Norah crește cu acești doi monștri în viața ei. De ce îmi place mie foarte mult Anne Enright? Vorbește despre lucruri extrem de grele – că iată, personajul crește cu o mamă problematică, greu de cunoscut, care și înnebunește pînă la urmă, și cu un tată absent – și totuși nici o secundă personajul ăsta, Norah, nu este redus la traumă sau la ideea de traumă. Este un om care trăiește, gîndește și încearcă să înțeleagă. Îmi place foarte mult asta și îmi plac zonele de gri, faptul că apar oameni care comit fapte abominabile, dar nici măcar ăia nu sînt schematizați sau reduși la fapta lor reprobabilă. Sînt personaje cu foarte multe nuanțe. Mi se pare aproape miraculos să avem în epoca asta superficială și mai ales în discursul ăsta public saturat de psihologie pop, mi se pare minunat să avem o autoare care vorbește despre lucruri grele cu atîta subtilitate și care ne lasă pe noi să citim și să cunoaștem personajele așa cum am cunoaște niște oameni.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

„O bucată de gheaţă în schimbul păcii mondiale” a cerut miercuri, la Davos, preşedintele american Donald Trump. În discursul său de la Forumul Economic Mondial, el a anunţat că nu va folosi forţa dar că vrea să înceapă negocierile pentru achiziţionarea Groenlandei. Ulterior, el a declarat şi că a renunţat la impunerea de tarife vamale ţărilor care nu sînt de acord cu preluarea Groenlandei de către SUA. Donald Trump şi secretarul general al NATO, Mark Rutte, au stabilit un acord cu privire la Groenlanda. Liderii țărilor europene se întîlnesc în această seară să discute și să formuleze un răspuns comun la intenţiile lui Donald Trump cu privire la insula arctică. Discutăm aceste noutăţi de pe scena internaţională cu Raluca Alexandrescu, conf. dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Care sînt efectele discursului de ieri al preşedintelui Donald Trump? S-a dezamorsat situaţia extrem de tensionată provocată de intenţiile sale de a prelua Groenlanda şi de ameninţările cu tarife vamale? Raluca Alexandrescu: „Aparent, s-ar spune că da. Declarații mai degrabă, să zicem, liniștitoare sau, în orice caz, care trimit către ideea că s-ar mai fi liniștit lucrurile, am auzit de la secretarul general NATO (Mark Rutte), care a avut cîteva interviuri la Davos, unde, nefăcînd economie de laude la adresa locatarului de la Casa Albă, a anunțat că deocamdată chestiunea este asigurată. Am remarcat totuși în intervențiile secretarului general NATO faptul că a evitat întrebările directe la Groenlanda, spunînd că s-a discutat despre securitatea în zona arctică și despre manierele optime de a alunga sau, în orice caz, de a îndepărta pericolul rusesc și chinezesc de acolo. Ce putem înțelege de aici? E un pic complicat. Deocamdată, măcar, s-a îndepărtat acest butoi de pulbere care părea că va exploda ieri și, pînă la urmă, asta nu s-a întîmplat. Vedem ce se întîmplă în continuare.”Liderii țărilor europene se întîlnesc joi seară să discute și să caute un răspuns comun la intenţiile lui Donald Trump cu privire la Groenlanda. Preşedintele Nicuşor Dan va participa la aceste discuţii. Ce pot face liderii europeni în acest moment?Raluca Alexandrescu: „Mă gîndeam la cum a sunat discursul lui Zelenski, pronunțat astăzi la Davos, adresat liderilor europeni, în care îi implora să aibă, în fine, o poziție fermă şi să se afirme ca putere unitară. A vorbit de faptul că Europa nu reușește încă să dea impresia unității și că se pierde în zîzanii și în tot felul de complexe istorice și de mici rîci istorice care o împiedică să fie o putere unificată. Așa și-a deschis discursul. A amintit filmul «Ziua Cîrtiței» și a spus că de fapt astăzi, el, la Davos, are senzația că retrăiește ceea ce a trăit și cu un an în urmă, tot la Davos, cînd se discuta în aceiași termeni și că nu are senzația că s-ar fi făcut ceva suplimentar. Era un strigăt de disperare, într-un fel, dar și un strigăt menit să scuture un pic liderii europeni. (...) Măsurile pe care Europa le-ar avea la dispoziție, inclusiv instrumentul acela de coerciție, sînt ușor de luat, se spune, pentru că nu necesită o majoritate absolută. Deci acesta ar putea să fie un instrument care să indice o voință a puterilor europene, a puterii europene, ar trebui să spunem, de a da un semnal de fermitate Statelor Unite și lui Donald Trump.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultual 

Președintele Statelor Unite ale Americii Donald Trump a spus miercuri la Forumul Economic Mondial de la Davos: „Voi demara negocieri pentru a achiziționa Groenlanda” precum şi „Nu vreau să folosesc forța. Nu voi folosi forța”, referindu-se la obiectivul său de a prelua insula, pe care o numeşte „un bloc de gheaţă”, în schimbul păcii mondiale. Contextul în care se desfăşoară evenimentul de la Davos este anul acesta extrem de tensionat din cauza intenţiilor preşedintelui american cu privire la un teritoriu al unui stat NATO. Ce consecințe au asupra unității transatlantice tensiunile dintre Donald Trump și liderii europeni? Ce pot face liderii europeni în acest moment? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conf. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Camil Pârvu: „Faptul că a menţionat că nu va interveni militar contează. Pentru că puteam să ne gîndim practic la orice. Este într-adevăr un politician care mizează pe neprevăzut, pe faptul că este capabil de foarte multe lucruri ciudate ca să influenţeze mersul lucrurilor. Faptul că azi, într-un tîrziu, a acceptat că nu va ataca un alt stat NATO, aliat, putem spune că e un fapt pozitiv. Dar nu cred că a calmat prea mult spiritele pentru că în continuare el doreşte maximum, doreşte, cum spune el, ownership. Care este un termen de referinţă imobiliară. Nu te gîndeşti la Groenlanda ca la o proprietate imobiliară, ci mai degrabă în termeni politici, de suveranitate. Or, ownership sună un pic ciudat. Dar el asta vrea. Vrea totul.”Ce consecințe au asupra unității transatlantice tensiunile dintre Donald Trump și liderii europeni pe tema Groenlandei?Camil Pârvu: „Cred că sînt ireversibile. Şi dacă nu va mai fi Trump peste trei ani. Trei ani înseamnă un timp foarte lung. Ieri a fost un an de la inaugurarea celui de-al doilea mandat al său – mi se pare că a trecut un deceniu! Intensitatea, densitatea acestor acţiuni este atît de mare, încît în trei ani de zile oricum are timp să schimbe fundamental ce-a mai rămas din relaţia transatlantică. Şi asta-i viziunea lui. El va schimba atît cît va putea, încercînd să fragilizeze, să spargă de fiecare dată cînd se va crea un consens sau o contra-alianţă în interiorul Europei. Trei ani va însemna mult. Or, pentru europeni lucrurile nu se vor mai întoarce la relaţia de acum un an. Nu se va schimba doar SUA, ci şi Europa. Cu toate că are în continuare dependenţe structurale, militare, economice, digitale, totuşi Europa are resurse enorme. Este al doilea bloc economic al lumii şi va mobiliza din ce în ce mai mult aceste resurse pentru o formă de coexistenţă.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

12 miliardari dețin mai multă avere decît aproximativ 4 miliarde de oameni, jumătatea cea mai săracă a omenirii, arată ONG-ul Oxfam, în raportul său publicat înaintea Forumului Economic Mondial de la Davos, raport intitulat anul acesta „Rezistenţa la dominaţia bogaţilor”. În 2025, pentru prima oară s-a ajuns la peste 3.000 de miliardari în lume, valoarea averii lor crescînd cu 16,2%, în timp ce ritmul reducerii sărăciei a încetinit de la pandemie încoace. Potrivit raportului Oxfam, miliardarii au de 4.000 de ori mai multe șanse să dețină funcții politice decît cetățenii obișnuiți. De asemenea, raportul vorbește despre influența tot mai mare a oamenilor de afaceri miliardari asupra mass-media tradiționale și digitale. Anul acesta cercetarea urmărește legătura dintre inegalitățile economice și degradarea democrației. Țările unde există mari inechități sînt de șapte ori mai expuse reculului democratic. Cum ajunge inegalitatea economică să încurajeze autoritarismul? În ce măsură e în pericol democrația, în acest context? L-am întrebat pe Radu Uszkai, cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată.Oxfam vorbește despre capturarea statelor de către elite economice. Cum facem distincția între influențele legitime (lobby economic, diplomație) și interesele dubioase, reprezentate de oligarhie, pe care le înfierează acest raport?Radu Uszkai: „Cred că trebuie să ne uităm la comportamentul lor ca actori politici. Să ne uităm, de pildă, la poziția pe care o are acum Guvernul Statelor Unite în relație cu niște încercări ale spațiului comunitar european de a reglementa coloșii din zona tech. Și vedem acolo clar în ce fel și în ce sens influența aceasta politică este văzută ca o cale de a evada sau de a scăpa de anumite reglementări.”Nimeni nu este vinovat pentru că s-a născut într-un sat mic și nu într-un oraș mare, nimeni nu este vinovat pentru că s-a născut în Sud-Estul Europei și nu în Vestul bogat, la fel cum nu e nici un merit pentru cineva care s-a născut într-o familie superbogată și nu într-o familie săracă. Cum pot fi reparate, micșorate măcar aceste discrepanțe cînd - ne spune raportul Oxfam - cei mai bogați conduc, cei mai bogați au cele mai mari șanse să ajungă în poziții politice cu adevărată de influență?Radu Uszkai: „Tăierea privilegiilor politice este răspunsul pe care pot să-l dau acum. Întrebarea ar fi cum ajungem să facem asta, dacă tocmai persoanele ultra-bogate sînt cele care dețin sau au acces la pîrghiile puterii. E un cerc vicios din care, în mod onest, nu știu cum putem ieși. Aș spune ceva cît se poate de simplu. Ok, hai să facem astfel încît piața să funcționeze în modul în care ne spune teoria că ar trebui să funcționeze, luînd în considerare niște elemente morale cît se poate de clare care țin, de pildă, de eliminarea concurenței neloiale. Fiindcă, de fapt, ce fac uneori acești super-bogați este să se pună într-o poziție în care se păzesc de competiție. Aici, politicile naționale care vizează politica antitrust, așa cum i s-ar spune în Statele Unite, sau antimonopol, pot să joace un rol cît se poate de important în a lăsa debușee pe piață care pot crea ulterior posibilități economice cît se poate de clare. Pe de altă parte, sînt sceptic că totul se poate rezuma și poate fi rezolvat exclusiv prin politici fiscale. Politicile fiscale pot juca un rol, însă, în absența capacității statului de a-și îndeplini sarcinile, datoriile, angajamentele contractuale pe care le are cu cetățenii, orice discuție devine desuetă.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Președintele Statelor Unite ale Americii Donald Trump a anunțat că va impune tarife vamale de 10%, începînd cu 1 februarie, pentru cele 8 state europene (Danemarca, Finlanda, Suedia, Franța, Germania, Țările de Jos, Marea Britanie și Norvegia) care nu sînt de acord cu preluarea Groenlandei de către SUA. Tarifele vor crește la 25% de la 1 iunie dacă cele opt state continuă să se opună. În weekend, mii de persoane au protestat în Danemarca și în Groenlanda față de planurile președintelui american cu privire la Groenlanda. De ce își dorește Donald Trump atît de mult Groenlanda? Ce consecințe au asupra unității transatlantice tensiunile dintre Donald Trump și liderii europeni pe tema Groenlandei? Care ar fi scenariul ideal de depășire a acestei crize? L-am întrebat pe Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al platformei „Calea europeană”. Robert Lupițu: „Am mai avut crize în interiorul alianței transatlantice de la fondare încoace, criza Canalului Suez, criza cu războiul din Irak, unde multe țări nu au vrut să se ralieze Statelor Unite, și aici ne referim în principal la Franța și la Germania. Însă, parcă de această dată vorbim de cea mai gravă criză de la fondarea NATO, pentru că este o criză în interior, în care un stat membru fondator dorește să achiziționeze, fie printr-un act de proprietate, fie printr-o anexare – sînt termenii folosiți –, un teritoriu semi-autonom, care face parte din NATO, al unui alt stat membru fondator, deși aceste discuții ar putea fi foarte bine rezolvate și discutate în interiorul alianței transatlantice, pentru că, trebuie să spunem, pretențiile legate de securitatea arctică pe care Statele Unite le invocă, sînt legitime, și anume pericolul rusesc și chinez.”Care ar fi scenariul ideal de depășire a acestei crize?Robert Lupițu: „Scenariul ideal de depășire a acestei crize ar fi, fără doar și poate, o soluție negociată din punct de vedere strategic și militar în interiorul NATO, împreună cu un pachet economic bilateral transatlantic Europa-Statele Unite, atît în ceea ce privește Groenlanda, cît și în ceea ce privește relația transatlantică per ansamblul său. Ideea de a avea o amprentă militară nordatlantică mai puternică în Oceanul Arctic, în Groenlanda nu trebuie să fie exclusă. O regăsim și în ultimele declarații ale summit-urilor NATO. Și asta ar fi o recunoaștere a intereselor legitime americane în această zonă. Vorbim despre protejarea, respectarea și apărarea principiilor care țin de ordinea internațională bazată pe reguli și anume suveranitatea și autodeterminarea Groenlandei. Şi nu în ultimul rînd capacitatea Europei de a arăta că este un partener egal, dar că în egală măsură nu se clintește în momentul în care partenerul transatlantic indispensabil, și repet, indispensabil, poate avea anumite solicitări care sînt greu de digerat.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural