Timpul prezent

Dan Lungu a publicat recent volumul „Sub gravitația memoriei. Reportaje (auto)biografice” (Editura Polirom). O carte atipică. Pentru că topește în ea proză, memorialistică, eseu, într-un demers de recuperare a unor momente din istoria personală și din istoria colectivă. Textul cu care se deschide cartea este un eseu despre amestecul biografiei/autobiografiei în ficțiune, o analiză a complexității acestui melanj inevitabil atunci cînd scrii și o definire a autobiografiei ca domeniu extins, unde încap mult mai mult decît întîmplările concrete ale propriei vieți. Printre altele, aflăm din această carte povestea fabricii de zahăr de la Ripiceni, înființată la 1900 pe malul Prutului, fabrică ce avea să fie sursă de finanțare, în interbelic, pentru mișcarea sionistă și pentru avangardă. Sau povestea celebrei „Cărți de bucate” semnate Sanda Marin, o carte care „timp de mai bine de 80 de ani a învățat România să gătească”. Dar și multe povești despre avangarda literară și artistică, un subiect care-l fascinează pe autor. Adela Greceanu a stat de vorbă cu Dan Lungu despre „Sub gravitația memoriei. Reportaje (auto)biografice”. Dan Lungu: „Una dintre concluziile mele e că, de fapt, tot ceea ce facem stă, într-un fel sau altul, sub imperiul memoriei. Chiar dacă nu conștientizăm acest lucru. Așa cum nu conștientizăm gravitația – noi reușim să fim ceea ce sîntem și stăm vertical și în picioare pe pămînt cu ajutorul gravitației –, la fel și identitar stăm cu picioarele pe pămînt și sîntem ceea ce sîntem cu ajutorul sau sub imperiul memoriei. Și, așa cum nu conștientizăm gravitația, nu conștientizăm nici memoria. Dar pe măsură ce realitatea virtuală, epoca post-adevărului, deepfake-urile vor fi tot mai rafinate și mai înspăimîntătoare, cu atît mai mult va însemna memoria pentru noi, memoria curată, memoria cunoscută la modul sănătos. Pentru că o altă concluzie la care am ajuns este că rescriind memoria cît mai departe de ideologie și cît mai departe de minciună, de fapt ne proiectăm un viitor mai bun și mai corect pentru copiii noștri. Pentru că memoria nu e legată doar de trecut, memoria e legată de cum ne construim viitorul. Și reflecțiile asupra memoriei cred că se vor îndesi. Eu simt imperios nevoia să meditez la aceste lucruri.”Definești trecutul drept o „planetă străină”, chiar și trecutul personal. De ce?Dan Lungu: „Am avut multă vreme senzația că știu foarte bine cine sînt, ce-am făcut, de unde vin, dar, pe măsură ce am început să meditez, să rememorez, să înțeleg lucrurile în context, mi-am dat seama că știu foarte puține despre mine și nu numai din cauza lacunelor de percepție și de memorie, ci și pentru că trăim într-o lume construită colectiv, într-o lume interdependentă, în care totul poate fi înțeles în context și trebuie înțeles în context și atunci, propriul nostru trecut e o planetă străină. Reportajul e o formă de cunoaștere a propriului tău trecut și a modului cum el se articulează cu contextul și cu trecutul celorlalți. Pentru că în autobiografie nu intră doar întîmplările absolut directe, intră și acele întîmplări ale celorlalți, pe care fie le-ai auzit povestite, fie le-ai citit în presă, fie le-ai văzut de la distanță, dar care te-au marcat, te-au tulburat, te-au emoționat destul de puternic încît să schimbe ceva în tine. Și, de fapt, despre acele întîmplări tu nu știi foarte multe, știi doar impactul lor asupra ta. Dar din trecutul tău fac parte și acele întîmplări pe care, iată, le poți explora printr-un reportaj de tip autobiografic, istoric, dar literar. Aceste povești dau sens memoriei și dau sens reconstrucției – poveștile sînt o manieră de a gestiona memoria – și am ținut tot timpul la partea lor estetică.” Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Judecătoarea Raluca Moroșanu a spus azi, în deschiderea conferinței de presă a Curții de Apel București că îl susține pe colegul său Laurențiu Beșu și că tot ce a spus el este adevărat. Judecătoarea se referă la mărturia judecătorului Beșu din documentarul „Justiție capturată” realizat de Recorder. Documentarul de două ore este rezultatul unei investigații jurnalistice de un an și jumătate și „încearcă să explice mecanismele complicate prin care sistemul judiciar, un pilon cheie al oricărui stat democratic, a ajuns să fie capturat de un grup de interese format din magistrați și politicieni.” Platforma Declic și asociația Funky Citizens au lansat o petiție adresată președintelui Nicușor Dan și premierului Ilie Bolojan prin care se cere modificarea Legilor Justiției. Am vorbit cu avocatul Adrian Rista despre dezvăluirile din zilele acestea şi problemele sistemului de justiţie. Cum vă explicați curajul judecătoarei Raluca Moroșanu de a declara, în fața președintei Curții de Apel, că-și susține colegul care face dezvăluiri despre cum au ajuns să se prescrie mari dosare de corupție, prin schimbarea completurilor de judecată sau tergiversarea dosarelor?Adrian Rista: „Din punctul meu de vedere, aș începe din altă parte. A alege cariera de magistrat este un act de curaj. Prin răspunderea pe care o are un magistrat trebuie să existe și o anumită doză de curaj conștient, nu un curaj inconștient. Pentru că este foarte clar că în activitate, lucrurile care se petrec sînt atît de importante, atît la nivelul fiecărui caz, cît și la nivelul societății, ca întreg sistem de justiție, încît nu cred că poți să devii un magistrat bun fără să ai o doză de curaj. În același timp, după conferință, nu pot să nu observ că mai multe asociații ale magistraților discută despre introducerea sistemului de avertizor de integritate în justiție, ceea ce astăzi este prohibit. Eu sper ca această presiune pe care o fac asociațiile profesionale să dea rezultate și să existe un sistem de avertizor de integritate în cadrul profesiei, unde se poate vedea dacă fiecare avertizare este făcută în folosul sistemului sau sînt aceste dispute între magistrați. M-aș bucura să existe un sistem prin care magistrații să capete o voce mult mai clară într-un cadru instituțional atunci cînd se întîmplă asemenea lucruri.”De unde ar trebui început pentru modificarea Legilor Justiției, astfel încît să nu mai fie posibile tergiversări ale dosarelor pînă la termenul de prescripție?Adrian Rista: „Nu doar pentru prescripție, prescripția este o problemă care este în discuție. Din ce am observat, am văzut că există disponibilitate din partea președintelui, a premierului și a ministrului justiției. Cred că în acest dialog este firesc să stea la masa discuțiilor, și nu cred că a negocierilor politice, ci a discuțiilor despre sistem și a soluțiilor pentru sistem, evident, magistrații, celelalte profesii juridice și, evident, și societatea civilă. Pentru că justiția este o chestiune care ne interesează pe toți. Discutăm despre puteri în stat și despre conflicte între ele. Nu există absolut nici o putere fără Constituție, iar Constituția provine de la popor. Atîta timp cît există oameni în stradă, și chiar dacă nu sînt toți oamenii în stradă, este destul de clar că avem un conflict – nu vreau să fie înțeles într-un sens exacerbat. Există o nemulțumire, cel puțin. Nu cred că problemele sistemice vor fi rezolvate în stradă sau în proteste, dar protestul este de luat în seamă. Este o formă de exprimare constituțională. Și cetățenii spun prin asta că nu se întîmplă ceea ce ar trebui. (...) Sper să existe un dialog structurat instituțional astfel încît să existe modificări legislative care să rezolve mult mai multe probleme decît prescripția.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

De astăzi intră în vigoare în Australia legea care interzice accesul copiilor sub 16 ani la rețelele de socializare. Ce impact are și în ce măsură protejează într-adevăr copiii de conținutul dăunător la care sînt expuși pe rețele? Care e reacția societății? Dacă nu printr-o interdicție radicală, atunci cum îi putem proteja pe copii dar și pe adulți de toxicitatea de pe social media și cum îi ferim, cum ne ferim de riscurile pentru sănătatea mintală provocate de rețelele sociale? Ne-au răspuns Bogdan Manolea, consultant juridic, specialist în dreptul tehnologiei informațiilor, și Bogdan Lungu, doctorand la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din Cluj, amîndoi membri ai Asociației pentru Tehnologie și Internet.Care a fost miza acestei interdicții?Bogdan Lungu: „Miza, din cîte au declarat persoanele care au împins în față această nouă lege, era protecția copiilor de conținut dăunător pe internet, de efectele nocive ale algoritmilor de recomandare, de conținutul extremist, de orice ar fi împiedicat dezvoltarea lor socială și psihologică normală. (...) Criticii acestei legi s-au plîns de faptul că legea n-a fost pusă în dezbatere și în consultare publică, iar activiștii pe drepturi digitale, ca și noi, la rîndul lor au punctat că acest regulament și această lege nu rezolvă problema de fond. Dacă miza era protecția copiilor de anumite efecte nocive ale algoritmilor de recomandare pe internet, se prea poate ca acest set de legi să încurajeze alte moduri prin care copiii să fenteze reglementarea sau să îi mute de pe o platformă pe alta. Se prea poate ca legislația respectivă doar să mute utilizatorii dintr-un loc în altul păstrînd problema de fond, anume modul în care sînt monetizate aceste companii, modul în care ele depind de extracția de date de la copii pentru a personaliza feed-ul și pentru a livra reclame personalizate.”Pe social media copiii sînt expuși la mult conținut toxic, dăunător, periculos. Cum pot fi protejați altfel decît printr-o lege care să le interzică accesul?Bogdan Manolea: „Aici trebuie să ne uităm în primul rînd la cauza problemelor. Dacă vorbim despre toate relele care se întîmplă pe internet, ele sînt similare cu toate relele din viața reală și să credem că de mîine o să găsim o soluție miraculoasă prin care toți copiii vor fi protejați este absolut iluzoriu. Și atunci cred că trebuie să discutăm, și în anumite cercuri se discută, mai precis despre riscurile la adresa sănătății mintale provocate de rețele sociale sau alți mari jucători și care pot să afecteze în mod semnificativ tinerii. Dacă rezumăm problema la acest aspect, trebuie să vedem cum ne raportăm la o soluție. Există o posibilă soluție legislativă? Sau trebuie să fie un cumul de soluții care implică poate o mică parte legislativă, dar în mare parte trebuie să ne adresăm altor segmente? Și aici Uniunea Europeană are, prin articolul 28 din DSA (Digital Services Act), mai multe discuții care merg pe mai multe paliere și care încearcă să implice mai mulți specialiști. Și asta mi se pare esențial. Adică nu e o problemă doar tehnică sau doar de reglementare, ci este o dezbatere la care participă și sociologi, și antropologi, și psihologi, și specialiști în adicții. Ce ne spun ei este că în primul rînd unde putem acționa este la nivelul platformelor. Adică putem foarte bine să gîndim niște legi și să ne dăm cu pumnul în piept, dar soluția cea mai bună pentru acest tip de problemă este să-i spui platformei să nu mai folosească design adictiv în felul în care acționează. Sau, un alt exemplu concret, în loc să facă partea de infinite scrolling, să aibă un sistem măcar opțional de paginare, în care utilizatorul vede că se termină informația și trebuie să dea click ca să ajungă pe pagina următoare.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

În noua Strategie de Securitate Națională a SUA se vorbește despre perspectiva „ștergerii civilizaționale” a Europei și se indică drept responsabile UE și alte instituții transnaționale. Totodată, în document se arată că Europa rămîne vitală din punct de vedere strategic și cultural pentru SUA. Iar comerțul transatlantic rămîne unul dintre stîlpii economiei globale și ai prosperității americane. Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, analizează documentul publicat recent şi relaţia SUA-UE. Strategia marchează o întoarcere la interesele naționale concrete: documentul pune accent pe securitatea internă, pe puterea economică și pe reducerea intervenționismului global. Nu e neapărat o surpriză – e în spiritul sloganului/imperativului „America First”. E, totuși, primul document strategic de interes cu adevărat internațional care afirmă această orientare foarte deschis.Camil Pârvu: „Este un document foarte important și care oficializează schimbări care au avut loc în ultimele luni într-un ritm accelerat. Și este o viziune asupra relațiilor internaționale, o viziune asupra lumii, asupra valorilor, asupra partenerilor, a inamicilor. Este și o viziune politică, este și o viziune dincolo de morală, e o viziune istorică. Mi se pare unul dintre cele mai interesante documente, chiar dacă este pe locuri absurd și foarte violent în descrierea problemelor Europei, de exemplu, și e simplificator într-un mod nu foarte inteligent. Este un document care rămîne, cred, în istorie, pentru că marchează o turnură după 80 de ani de auto-identificare a Statelor Unite ca un actor nu doar principal pe plan internațional, dar și purtător al unor valori, al unor tipuri de relații internaționale, spre cu totul altceva. Nu este chiar o perspectivă izolaționistă, nu este un fel de retragere (nu ne mai interesează lumea, ci doar propria noastră țară), ci este o viziune tot globalistă, numai că într-o altă cheie, a relațiilor foarte tranzacționale.”„Problemele mai mari cu care se confruntă Europa includ activitățile UE și ale altor organisme transnaționale care subminează libertatea politică și suveranitatea, politicile de migrație care transformă continentul și generează conflicte, cenzura libertății de exprimare și suprimarea opoziției politice, scăderea natalității și pierderea identităților naționale și a încrederii în sine” scrie în Strategia de Securitate Națională a Statelor Unite ale Americii. De ce această critică la adresa UE într-un document despre strategia de securitate a SUA?Camil Pârvu: „Pentru că sînt elementele care într-adevăr opun destul de puternic Europa Statelor Unite. Ceea ce vedem acolo sînt mai multe puncte cheie. Unul este cel al așa-zisei cenzuri. Este vorba despre faptul că Europa, după Al Doilea Război Mondial, are cu totul altă înțelegere a libertății de expresie decît Statele Unite. Înțelesul constituțional american, fondat pe primul amendament și pe jurisprudența Curții Supreme Americane de atîta timp, este că libertatea de exprimare este cea mai largă cu putință. Și că există foarte, foarte puține ipostaze în care această libertate ar putea fi restrînsă. Mai mult, se referă inclusiv la o libertate a corporațiilor, nu doar a indivizilor. Pe cînd în Europa, lecția învățată după Al Doilea Război Mondial este că nu poți să nu cenzurezi discursul urii într-o măsură semnificativă. Pentru că discursul urii nu rămîne doar un discurs, ci se transformă în violență politică, într-o propagandă care poate duce la exterminarea unor grupuri semnificative, cum a fost cazul în Al Doilea Război Mondial. Și atunci, tradiția politică europeană este că libertatea de exprimare nu este absolută. Este limitată de anumite legi, pe care apoi le aplică inclusiv rețelelor sociale.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

S-a lansat recent „Raportul de Monitorizare a Capturării Media: România”, realizat de Institutul Internațional de Presă (IPI) și Centrul pentru Cercetare în Mass-Media și Jurnalism (MJRC). Un studiu care vorbește despre importanța independenței instituțiilor care reglementează mass-media, a transparenței în materialele de presă și despre fondurile publice folosite în presă. De ce se numește așa acest raport: de monitorizare a capturării media? L-am întrebat pe Răzvan Martin, de la ActiveWatch, co-autor al raportului. Răzvan Martin: „Este vorba despre un fenomen. Traducerea e un pic brutală, dar media capture e termenul în limba engleză și e o transpunere în spațiul media a fenomenului state capture, a capturării statului. Este vorba de fapt despre corupție. Așa cum instituțiile statului pot fi capturate de diverse grupuri de interese și vorbim în cazul ăsta despre corupție, așa și entități media pot fi, la nivel local, național, european, subordonate intereselor puterii, fie ea putere politică sau economică. Și de multe ori avem de-a face cu acest tip de triunghiuri de relații incestuoase: presă, economic, politic. Și de multe ori economicul, adică patronatul de presă, are interese de business în cu totul alte domenii. Iar presa este instrumentul cu care adeseori își negociază respectivele interese de business în raport cu mediul politic. Noi am văzut și vedem, din păcate, în continuare asta în România, dar nu e nicidecum un fenomen autohton. Este de fapt o manifestare locală a unui fenomen global și care este, pînă la urmă, expresia tipului de relații de putere capitalistă, într-un fel. În momentul în care capitalul devine atît de puternic încît nu numai că deține și controlează agenda presei, dar se folosește de asta pentru a-și impune interesele sau a-și negocia interesele economice în raport cu decidenții, cu puterea politică. În Franța se poate observa de asemenea acest fenomen, cu mari companii cu interese în zone energetice sau în industria de apărare și care dețin imperii mediatice.”Raportul ține cont de „Regulamentul european privind libertatea mass-media” care a intrat în vigoare în august 2025 și pe care statele membre ale Uniunii Europene sînt obligate să-l respecte. De ce era nevoie de acest regulament comun privind libertatea presei?Răzvan Martin: „Pentru că s-a observat la nivelul Uniunii Europene că există probleme sistemice care afectează mass-media, cele despre care vorbeam la început și, de fapt, ele sînt mai largi decît fenomenul capturării media. Discuția a fost amplificată de niște evenimente tragice, asasinarea unor jurnaliși, cum a fost jurnalista din Malta, jurnalistul din Slovacia, un jurnalist în Grecia. Toate astea s-au întîmplat în ultimii 10 ani și asta a alertat decidenții de la Bruxelles, la nivelul Parlamentului și al Comisiei Europene, mai ales al Comisiei, pentru că acolo e inițiativa legislativă. S-a conștientizat că avem o problemă cu libertatea presei. Libertatea presei, libertatea de exprimare sînt drepturi fundamentale cuprinse în carta de funcționare a Uniunii Europene, iar Uniunea Europeană trebuie să ia măsuri sistemice, deci prin reglementări, pentru a proteja aceste drepturi. Dreptul la libertate de exprimare vine în paralel cu dreptul publicului la a accesa informații. Și pentru asta ai nevoie de o presă liberă, independentă și mai ales de o diversitate a informațiilor.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

„N-am chef să mor” se numește noul roman al Laurei T. Ilea, apărut la Editura Cartier. Am stat de vorbă cu autoarea în direct, în studioul Radio România Cultural de la Tîrgul Gaudeamus. Laura T. Ilea este prozatoare și eseistă, scrie în română și în franceză, a studiat la Facultatea de Filosofie a Universității din București, unde și-a susținut și prima teză de doctorat, al doilea doctorat fiind în literatură comparată la Universitatea din Montréal, Canada. „N-am chef să mor” o are în centru pe Anne Legendre, o jurnalistă de 42 de ani care ne pune de la primele rînduri față-n față cu preocupările ei vizînd stereotipurile și etichetele aplicate unei femei care nu mai e foarte tînără. Vocea personajului narator are o dimensiune eseistică pregnantă, e vocea unei femei care a umblat mult prin lume, care a citit și a gîndit mult. E o voce care sintetizează experiențe, lecturi, teme actuale și este mereu de partea celor vulnerabili, a marginalilor, a năpăstuiților, a pierzătorilor. Laura T. Ilea: „Mi-am asumat aproximativ la 30 de ani scrisul, literatura. Era ceva care rămînea în umbră, sufocat și care nu se putea exprima neapărat prin eseul pur filosofic. Deși acolo hibridizez destul de mult, în sensul că aduc foarte multă literatură, poezie, poate, dar nu eram neapărat conștientă de asta. Reacțiile celor care mi-au citit cartea acum sînt acestea, că sînt într-un continuu tête-à-tête cu lumea, cu celelalte voci și că problematizez personajul. Anne Legendre este numele ei, dar, o spune din start, e un nume de împrumut ca să fie un nume de bonton în lumea nouă. E clar că e nevoie de asta ca să te transferi într-o altă piele.”La 42 de ani, personajul tău, Anne Legendre, caută să se reinventeze, să retrăiască iubirea. N-are chef nu doar să moară, dar nici măcar să îmbătrânească.Și cu siguranță n-are chef să joace după regulile stabilite de alții, să depună armele, să se retragă, ne spune asta de la început.Laura T. Ilea: „Sînt sigură de un lucru, și anume că romanul creează un model de femeie, de personaj feminin, care pentru foarte multe dintre femeile mai tinere cu care discut e foarte inspirant. Sînt foarte multe fete tinere care se simt rușinate dacă nu reușesc să trăiască în cuplu, dacă aleg să aibă sau nu copii, dacă sînt catalogate ca neadaptate, ca nomade, dacă ies din modelele prestabilite. Li se pare că nu reușesc să facă ceva ce-i de la sine înțeles. Și poate că ăsta e un act de rebeliune care le poate influența și le spune că se poate trăi și în alte feluri. Nu spun că eu personal am reușit să o fac. Asta e interesant, că în anumite alegeri pe care le-am făcut n-am reușit să fac asta pînă la capăt, dar se poate trăi într-un anume fel care să nu cadreze neapărat cu ceea ce se așteaptă de la noi ca femei.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Am fost din nou live de la Tîrgul Gaudeamus Radio România. Și am vorbit despre filosofie și rolul ei în lumea noastră complicată, despre importanța și puterea pe care le-ar putea avea dialogul pentru o societate care se îndepărtează tot mai mult de dialog, despre căutarea împreună a adevărului, așa, ca în dialogurile lui Platon. Invitatul nostru a fost Cătălin Partenie, profesor de filosofie la Facultatea de Științe Politice a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București, autor al volumelor „Androginul. Despre suflet și cetate ” (Ed. TREI) și „Atlantida și copiii lui Platon ” (Ed. Ratio et Revelatio).Trăim într-o lume super tehnologizată, iar tehnologia pare că ne oferă răspunsuri la orice întrebare. Avem la dispoziție mai mult ca oricînd, mai repede ca oricînd, informație, analiză, sinteză. Așa că o să vă întreb, pînă la urmă, la ce mai folosește astăzi filosofia?Cătălin Partenie: „Cred că depinde ce filozofi întrebăm, din prezent sau din trecut. Eu am încercat să îl întreb pe Platon și am încercat să-mi imaginez ce ne-ar răspunde el astăzi. Așa că eu aș fi ca un fel de mesager acum. Dacă l-am întreba pe Platon la ce mai este bună filozofia astăzi, cred că el ne-ar spune, în primul rînd, că filozofia înseamnă să încerci să înțelegi ce este lumea și omul, dar să încerci să înțelegi lumea și omul cu puterile tale. Nu trebuie să te bazezi pe altceva, trebuie pur și simplu să încerci singur să înțelegi. Dar aici vreau să mai adaug ceva, că pentru el filozofia nu exista, de fapt, în solitudine. El a scris dialoguri și în dialogurile lui, care sînt ca niște piese de teatru, mai multe personaje discută împreună. E o încercare în comun de a înțelege lumea și omul.”Cărțile dumneavoastră despre Platon se adresează unui public care nu este neapărat familiarizat cu filozofia și sînt scrise cu talent de povestitor – și asta nu este o întîmplare, fiindcă sînteți și prozator. Dar ce presupune să scrii despre Platon astăzi pentru un public neinițiat? Cătălin Partenie: „Chiar asta a făcut și Platon. Dialogurile lui nu sînt niște tratate scrise pentru filozofi. Unele dialoguri sînt mai dense și poate mai greu de urmărit, dar ele conțin o deschidere. În Republica, de exemplu, personajul principal e Socrate și el vorbește. Dar nici unul din cei cu care vorbește nu este filozof. Republica, într-un fel, este un dialog între un filozof, Socrate, și mai mulți care nu sunt filozofi. Iar la Platon există această deschidere în filozofie. Și în Republica, și în alte dialoguri sînt tot felul de povești și de mituri pe care le inventează și ele vor să deschidă niște uși.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Miercuri a început Tîrgul Gaudeamus Radio România. Și, pentru că un tîrg de carte este și un spațiu unde pot crește, unde se pot forma cititori, am vorbit despre importanța lecturii pentru copii, despre cărțile copilăriei de azi, accesul celor mici la carte și, inevitabil, despre programa școlară la Limba și literatura română pentru clasa a IX-a lansată de Ministerul Educației în dezbatere publică, o propunere care a stîrnit deja multe discuții. Invitata noastră, în direct în studioul Radio România Cultural de la Gaudeamus, a fost Luminița Corneanu, scriitoare, autoarea volumelor „Cameleonul Cami pleacă în Tibet” și „Cameleonul Cami la cofetărie” (Editura Vlad și cartea cu Genius), ilustrate de Andrei Damian, și co-organizatoare a Festivalului de Literatură pentru Copii și Adolescenți Apolodor de la Botoșani, care a debutat în forță anul acesta. Faci parte din asociația De Basm a autorilor pentru copii și adolescenți, care și-a asumat, printre altele, să ajungă cu cărți la copiii din zonele defavorizate. Ce poate face o organizație ca a voastră în lipsa unor politici publice coerente și pe termen lung de promovare a lecturii?Luminița Corneanu: „Este vorba de a merge efectiv în școli și în biblioteci, unde am făcut donații de carte pentru instituțiile în sine. De cîțiva ani am început și am încercat și o altă metodă, să le facem donații, cadouri, copiilor înșiși, cîte o carte a lor personală. Și pentru mulți copii din mediul rural, cărțile pe care noi le-am dus au fost prima lor carte personală. Am propus diverse proiecte prin care să încercăm să facem literatura mai simpatică, mai umană, mai prietenoasă, mai comestibilă pentru copii: ora de literatură sau, în diverse arii curriculare, orele să se bazeze pe cărți contemporane pentru copii. Cel mai recent proiect al nostru se numește KitLit, tocmai s-a încheiat luna trecută și a început prin 40 de ateliere, pe care le-au ținut 20 de scriitori, membri și nemembri ai asociației De Basm, în școli din mai multe județe, pe baza unor scenarii didactice ludice - le-am zis noi -, bazate pe cărțile noastre. Aceste scenarii didactice nu se referă doar la ora de limbă și comunicare, ci și la educație pentru mediu, pentru societate și reacția copiilor și a profesorilor este foarte bună. Chiar la Botoșani, la Festivalul Apolodor, am lansat volumul în sine, în fața a vreo 60 de profesori de învățămînt primar, veniți din tot județul, care ne-au mărturisit că așa ceva este foarte util și că nimeni nu le oferă un astfel de conținut.”Ce se întîmplă cu copiii din medii defavorizate la care voi reușiți să ajungeți, după ce plecați de acolo, urmăriți, aveți idee dacă măcar cîțiva dintre ei au prins gustul pentru literatură, pentru citit?Luminița Corneanu: „În unele cazuri da, sînt mai multe localități în care noi mergem în mod repetat și pentru că știm că acolo proiectele noastre sînt bine primite, au continuitate. Unul dintre aceste locuri îl pot menționa, este Raciu, Dâmbovița, altul este Pietrari din Vâlcea. Evident că nu putem să avem repetitivitate în toate locurile pentru că astfel nu am mai putea ajunge în alte locuri, însă tocmai prin acest gen de donații de cărți contemporane către bibliotecă, donații pentru copii, tipurile de activități pe care le facem împreună cu copiii, noi le arătăm cît de frumoasă este literatura, că și ei pot scrie o poveste, cît de frumoase sînt cărțile. Am mai spus-o și-o s-o tot spun, am văzut copii mîngîind personajele pe paginile cărții. Cred că sînt puține lucruri mai grăitoare despre cît de impresionat este un copil de o carte dedicată vîrstei lui.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Potrivit unei cercetări recente realizate de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), peste jumătate dintre români consideră că regimul comunist a fost „un lucru bun”. Două treimi consideră că Nicolae Ceaușescu a fost „un lider bun”, iar aproape jumătate sînt convinși că „se trăia mai bine” înainte de 1989. Aceste percepții sînt puternice mai ales în rîndul tinerilor, care nu au memoria directă a perioadei comuniste. Cum se naște, așadar, nostalgia comunistă? Ce rol joacă factori precum deziluzia față de prezent, inegalitățile sociale ori incertitudinile economice și cum pot fi manipulați oamenii pornind de la aceste sentimente? O cercetare despre fenomenul nostalgiei pro-totalitare în mediul online, realizată de Didona Goanță, consultant de comunicare strategică și colaborator al IICCMER, ne arată cum funcționează aceste mecanisme de manipulare. Autoarea studiului a analizat 200 de postări care promovează figura lui Ceaușescu drept un lider autentic și mare patriot și vorbesc despre realizări ale regimului comunist și a descoperit că doar aceste 200 de postări au avut 130 de milioane de vizualizări. Didona Goanță: „În analiza mea am plecat de la două teme mult dicutate în spaţiul public. Prima este sondajul pe care l-aţi aminit, realizat de ICCMER. Dacă pentru segmentul de vîrstă 60+ putem găsi nişte argumente legate de nevoia lor de a adera la astfel de ideologii, ne-am întrebat cu toţi ce se întîmplă cu tinerii. De ce persoane care nu au trăit în comunism ajung să fie interesate de astfel de materiale de propagandă totalitară? Am fost interesată să văd dacă există în mediul online astfel de materiale şi cum se raportează tinerii la ele. A doua temă a fost cea legată de războiul hibrid. Nu ştiu cît de mult conştientizăm, dar cel puţin în ultimul an, social media a devenit un cîmp de luptă unde dezinformarea, manipularea, fake news au un singur scop: acela de a remodela mentalul colectiv şi de a distorsiona percepţiile în rîndul tinerilor. Nu întîmplător am analizat TikTok-ul. Mi-au mai atras atenţia nişte statistici, alarmante şi ele. În România avem cel mai mare număr de conturi de TikTok pe cap de locuitor. Avem 9 milioane de conturi, dar este interesant că acest număr a crescut brusc. În 2023 aveam 7 milioane, un an mai tîrziu ne-am trezit cu 9 milioane. Avem cel mai slab nivel de competenţe digitale din UE. Media este undeva la 76%, noi avem 46%. 90% dintre aceste conturi sînt înregistrate cu vîrsta între 13 şi 35 de ani – aşadar tineri care nu s-au născut, nu au crescut în comunism. Şi statisticile legate de timpul petrecut pe aceste reţele spun că în medie 2 ore şi jumătate se stă pe aceste reţele şi segmentul principal de vîrstă este undeva la 18-24 de ani. Dacă punem toate aceste elemente cap la cap, vorbim de o pepinieră importantă de tineri care sînt predispuşi la tot ce înseamnă manipulare, propagandă, fake news.”Cum poţi concura pe rețelele de socializare cu conturile crescute artificial, cum poţi să ajungi la oamenii deja expuşi la manipulare şi fake news?Didona Goanță: „Cu fermele de trolli şi de boţi nu prea poţi concura, ele cred că există în orice societate. Dar alte ţări au înţeles cît de periculos este acest fenomen şi au încercat să le izoleze. Noi pînă acum nu am făcut nimic. Cred că putem să vorbim în primul rînd de educaţie. Dar educaţia şi educarea nu se fac de la o zi la alta, avem nevoie de enorm de mult timp. Mai este o problemă: noi vedem aceste 130 de milioane de vizualizări dar nu ştim cum au fost ele internalizate de public. Corect ar fi să începem ample studii sociologice care să segmenteze exact acest public de 13-35 de ani, ca să înţelegem cum s-au raportat ei, ce au preluat din aceste mesaje şi apoi să începem să ajungem, cu informaţia, ţintit, către ei.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România

1 Decembrie 2025. 107 ani de la Marea Unire. Ce reprezintă azi Ziua Națională? Ce înseamnă patriotism? Ce sărbătorim la 1 Decembrie? Care a fost contextul care a permis Marea Unire? L-am întrebat pe istoricul Cristian Vasile. Cristian Vasile: „Simplu spus, (la 1 Decembrie) sărbătorim Marea Unire, o încununare a unei lupte naționale, derulată mai ales în secolul al XIX-lea, pentru că ideea națională s-a conturat tîrziu, ca la multe alte popoare europene, nu suntem noi primii sau ultimii. Și a fost un mare noroc, în primul rînd. Asta nu prea spunem cu glas tare. A fost un mare noroc pentru că la fel de bine se putea întîmpla să nu se realizeze Marea Unire. Marele noroc a fost prăbușirea mai multor imperii. Prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, prăbușirea Imperiului Rus. (...) Aceasta este conjunctura: prăbușirea imperiilor și o foarte bună organizare a elitei – mai ales a elitei din Transilvania, care a permis încununarea Unirii și unificarea Banatului și a Transilvaniei –, a elitelor culturale, bancare românești, pentru că românii din Ardeal dezvoltaseră și o mică și mijlocie burghezie, spre deosebire de Basarabia.” Cuvîntul patriotism nu a însemnat mereu ceea ce înseamnă astăzi. Care era semnificația sa la momentul Marii Unirii?Cristian Vasile: „Cei de la 1918, în linii mari, aveau doi termeni pentru ceea ce înțelegem noi azi prin patriotism. Vorbeau și de patriotism, dar vorbeau și despre naționalism. Naționalism era un fel de sinonim cu ideea națională. Nu ajunsese să fie compromis de o dreaptă extremă, de o dreaptă radicală. Adică și Iuliu Maniu și Mihai Ralea, deși politicieni de centru-dreapta, de centru-stânga și național-liberali, foloseau acești termeni. Problema este că în anii ’30, mai ales odată cu ascensiunea extremei drepte, acest termen de naționalism începe să capete o nuanță peiorativă. Și intelectuali progresiști, intelectuali de centru încep să realizeze această mutație semantică și încep să se distanțeze de folosirea termenului de naționalism și adoptă termenul de patriotism. Sigur că a fost o perioadă de tranziție. Și termenul de românism a ajuns să fie compromis pentru că era utilizat demagogic, populist, de către legionari, de către cuziști, pentru că noi de fapt avem două fațete principale ale fascismului. Legionarismul, dar și cuzismul, partidul lui Octavian Goga, din păcate, și al lui A. C. Cuza.” Cum poți astăzi să spui că ești patriot fără să fii confundat cu acel naționalism periculos și extremist?Cristian Vasile: „Cred că o poți dovedi nu doar prin ceea ce spui, ci mai ales prin ceea ce faci. Și prin ceea ce scrii, prin ceea ce oferi spațiului public, cultural, politic. Cineva care se remarcă doar prin vorbe, care e un demagog, cred că nu poate fi socotit un patriot, un om care își iubește țara. E nevoie de fapte și, de fapt, pledoaria noastră ar trebui să fie pentru patriotismul faptelor.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural