Subterana onirică: o discuție cu Lavinia Braniște despre universul straniu din „Pază umană”

Cunoscută pentru romanele sale realiste, ancorate în lumea de azi, Lavinia Braniște a publicat recent un volum straniu, pe granița dintre poezie și proză, numit „Pază umană” și apărut la Editura Dezarticulat. E un text scris la persoana întîi, pe vocea unui personaj masculin, care povestește vise, coșmaruri mai degrabă, un personaj surprins între vis și veghe, într-un efort de gîndire și de exprimare de sine. Tot acest amestec de vis-veghe se petrece sub pămînt, la metrou, în tuneluri sau pe peroane. Un univers sub semnul oniricului, al stranietății, total diferit de universul cu care eram obișnuiți din proza autoarei. Am vorbit cu Lavinia Braniște despre noul său volum, dar și despre relația ei cu scrisul și cu lumea editorială.

Lavinia Braniște despre „Pază umană”: „Eu cred că este un poem în proză. Mi-am dorit foarte mult să fiu poetă. E una dintre suferințele mele tainice că nu sînt poetă. Eu sînt prozatoare, în esența mea. Îmi place să povestesc, îmi plac personajele. Dar fiindcă textul acesta e într-o colecție de poezie, îndrăznesc să spun că e un poem, un poem pe care eu, ca prozatoare, n-am știut să-l scriu altfel decît în proză.”

Sînt și cîteva personaje care îl însoțesc pe cel care spune povestea: cățeaua, vocile din difuzoare, femeia care conduce un tren, Povestitorul, Gardianul, personaje arhetipale, foarte puțin descrise dar foarte puternice.
Lavinia Braniște: „Gardianul e un personaj care vine din nevoia noastră de a ne simți ocrotiți în lumea aceasta pulverizată și atomizată în care sîntem atît de singuri. A venit din nevoia mea de a mă simți ocrotită de cineva în toate conflictele, în toată confuzia și disperarea care ne înconjoară. Ultimii ani au fost foarte complicați și nu de puține ori am simțit că vreau să mă ocrotească cineva și n-are cine. E și un pic de ironie aici că taman gardianul de la metrou e acela. Dar e o nevoie reală și sinceră.” 
Mai multe aflați ascultînd acest interviu.