„Meserii nerecomandate femeilor” de Gabriela Adameșteanu: o carte despre tensiunile dintre viață și literatură

Gabriela Adameșteanu are carte nouă. Se numește „Meserii nerecomandate femeilor” și a apărut la Polirom. Este o carte despre viață și literatură și, mai ales, despre tensiunea dintre viață și literatură. Gabriela Adameșteanu povestește cum a fugit ani de zile de meseria de scriitoare pe care o considera periculoasă și cum s-a simțit vinovată că a ales, totuși, să scrie și să publice, în loc să trăiască o „viață normală”. Dar e și o carte despre lumea românească din interbelic și pînă spre zilele noastre, cu complexitatea ei, cu tulburările ei profunde și de multe ori violente, care au afectat, inevitabil, viețile oamenilor. Sînt aici și mărturisiri despre cum și-a scris Gabriela Adameșteanu celebrele romane, cum au fost primite, despre distanța dintre personajul literar și prototipurile sale, despre cum era să fii scriitoare în ultimele decenii de comunism, cînd elogiul suprem era că „scrii ca un bărbat”. Adela Greceanu a stat de vorbă cu Gabriela Adameșteanu despre această carte de istorii personale, istorie literară și istorie pur și simplu. 

Gabriela Adameșteanu: „Și cînd nu scrii, tu aduni material: pe tine, în primul rînd, tu ești primul tău obiect pentru manipulat, pentru cercetat, pentru disecat și, în al doilea rînd, o faci și cu ceilalți, mai mult sau mai puțin. Sigur, sînt scriitori atît de narcisiști – pentru că în meseria asta a noastră e mult narcisism –, că nu ies niciodată din ei, din pielea lor. Și au atît de multă imaginație și-și construiesc cărți numai pe trăirile și experiențele lor, încît ceilalți sînt mai apărați de ei. Dar alții nu. Eu am dat niște citate pe la motto-uri care sînt destul de fioroase. Despre scriitorul ca spion – lucru pe care l-au spus scriitori mari: John le Carré era de meserie scriitor de romane foarte bune de spionaj și Amos Oz a scris despre un agent secret. Sînt oameni care au pus față-n față cele două meserii și au văzut asemănările. Deci este această parte pe care o putem judeca sub aspect moral. Bine, tu nu iei un om și pur și simplu îl descrii în cartea ta. Pentru că, și dacă-ți propui acest lucru, nu-ți iese. Dar iei vorbe, descrieri, iei niște lucruri pe care le-ai păstrat în mintea ta și se construiește din asta un personaj. Chiar și criticii literari privesc uneori superficial și spun ăsta-i un roman autobiografic – mi s-a întîmplat și mie. Sau, dacă reușesc să afle prototipurile, imediat le denunță. Nu-i chiar așa. Procesul e mult mai complicat. Dar eu, cînd am început să scriu, aveam un sentiment de vinovăție. Nici nu știu dacă publicasem cartea sau doar fragmente – «Drumul egal al fiecărei zile», despre ea e vorba – și erau mici scene din adolescența mea, mici fraze și visam noaptea că mă-ntîlnesc cu prietenele mele, cu colegii și dau din colț în colț și nu știu cum să mă comport. (...) Există nenumărate situații în care se plătește greu această meserie. Și nici nu se cîștigă ca la literatura comercială.”

Vorbiți și despre scrisul ca salvare. „Scrisul închide de obicei rănile sufleteşti, transformându-le într-un produs parte material, parte spiritual” spuneți la un moment dat. Cum ați descoperit asta? V-a ajutat să nu mai fugiți de scris?

Gabriela Adameșteanu: „Aproape toți oamenii care au mari pierderi în viața lor au perioade depresive și le trăiesc, conștient sau nu. (...) Poți să te gîndești că scrisul te-a ajutat după ce ai depășit, după ce ți-a apărut cartea, după ce ai trecut în altă etapă. Întotdeauna cînd ieși din așa ceva ai, ca și după accidente, o prețuire a vieții mai mare decît înainte, știi prețul ei, al sănătății, al puterii de a lucra. E momentul cînd îți dai seama că te-a ajutat și cartea. (...) Am văzut că scrisul și privirea asupra ta sînt un mod de recentrare. Deci nu e doar o meserie periculoasă, e și o meserie recomandată.”

Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!

O emisiune de Adela Greceanu

Un proiect Radio România Cultural