Cînd emoția bate rațiunea. România - pe ultimul loc în UE la încrederea în știință

Unul din trei români crede că știința și tehnologia au mai degrabă o influență negativă asupra societății – arată un studiu de anul acesta, în care România se plasează pe ultimul loc în Uniunea Europeană în privința încrederii în știință și tehnologie. De ce își pierd românii încrederea în știință? Cum ajung să se informeze din surse „alternative” și să prefere pseudoștiințele? Cum poate fi recuperată încrederea oamenilor în ştiinţă? I-am întrebat pe Mihail-Valentin Cernea, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată și Ciprian Mihali, directorul Departamentului de Filosofie de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. 

Ciprian Mihali: „Noi am funcţionat multă vreme în iluzia că omul modern este animat de această puternică dorinţă de cunoaştere. De fapt, foarte puţini oameni sînt animaţi de o dorinţă de cunoaştere, în sensul în care cunoaşterea îţi pune în discuţie certitudinile sau ceea ce ştiai pînă atunci şi îţi împinge limitele necunoaşterii mai departe. Noi avem un raport foarte personal şi foarte intim cu propria noastră ignoranţă. Iar această relaţie intimă ne face să considerăm că sîntem mai cunoscători decît sîntem de fapt, că sîntem mai puţin ignoranţi decît sîntem de fapt şi, din acest motiv, relaţia noastră cu frontiera între ceea ce ştim şi ceea ce nu ştim este o relaţie afectivă, o relaţie emoţională şi nu una raţională. Noi sîntem mult mai mult coduşi de emoţii şi dorinţe, mai ales de dorinţa de recunoaştere, decît sîntem animaţi de un ideal al unei cunoaşteri care să ne destabilizeze certitudinile. Ca animal care trăieşte socialmente printre alţi semeni, fiecare avem în permanenţă această nevoie de recunoaştere. Iar ceea ce a oferit internetul în versiunea sa din ultimii 15 ani, odată cu ascensiunea reţelelor sociale, a fost să aşeze în scheme algoritmice instrumentalizarea emoţiei. Sîntem fiinţe emoţionale mai mult decît fiinţe raţionale. Avem fiecare dintre noi nevoia de a fi recunoscuţi printre ceilalţi, o dorinţă foarte intimă şi dureroasă, care, dacă nu e satisfăcută, se revoltă, de asemenea, în feluri emoţionale. Emoţia este pre-cognitivă şi non-cognitivă, adică ea nu are nevoie de foarte multă informaţie. Dacă eu cred că e adevărat, atunci e mai important decît dacă este realmente adevărat.”

De cînd au început românii să nu mai aibă încredere în ştiinţă, e o neîncredere recentă sau mai veche?
Mihail-Valentin Cernea: „Am văzut efectele acestei neîncrederi la începutul pandemiei. Dar nu cred că povestea începe în pandemie, ci probabil începe demult, în modul în care e construită cultura ştiinţifică în România. Putem să ne uităm la sistemul de învăţămînt de pe vremea comunistă, ba chiar, în pandemie mă uitam la reacţia românilor la pandemia de Gripă Spaniolă (din 1918) şi, din păcate nu pot să spun că diferenţele erau atît de mari. (...) Avem o problemă mai veche, care a fost din foarte multe puncte de vedere înrăutăţită de-a lungul vremii de două surse fundamentale, în ultimii 10-15 ani. O sursă este o incultură ştiinţifică profundă care vine pe bazele unui sistem de educaţie care nu te învaţă modul în care funcţionează ştiinţa şi cum obţine ea cunoaştere despre lume, ci te învaţă mai degrabă formule şi probleme de rezolvat. Şi a doua sursă, care nu trebuie ignorată, este munca continuă şi asiduă pe care au dus-o propaganda rusă şi propaganda chineză pe această temă – în România şi peste tot în lume au fost investigaţii –, parte din efortul lor mai amplu de a sădi neîncredere în societate. Şi bineînţeles că o neîncredere în instituţii şi în oamenii de ştiinţă îndeplineşte scopurile acestui tip de propagandă, care caută cît mai multă diviziune socială şi, dacă se poate să nu avem fapte în comun, e cu atît mai bine pentru ei.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural