Un memoir, dar unul special și ingenios construit este volumul lui Andrei Gorzo, „Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie” (Polirom). Povestea de familie și mai ales povestea tatălui - personajul principal - se sprijină pe un fundament literar: romanele cu spioni ale lui Graham Greene. Însăși povestea tatălui are trăsăturile unei istorii cu spioni, cu mult mister și cu multe situații neclare, cu zone de umbră rămase neelucidate: Dan Gorzo, medic legist în anii ’80, este trimis la închisoare după ce participă la autopsia unui ștab din vechea orînduire comunistă, iar după 1989 ajunge în proximitatea unor figuri ale puterii (ca Gelu Voican Voiculescu) și a serviciilor de intelligence. Am stat de vorbă cu Andrei Gorzo despre volumul său, despre figura fascinantă a tatălui și privirea care-l recuperează, iubitoare, dar lucidă, o privire care vede imperfecțiunile.

Povestea tatălui se sprijină pe o structură eseistică în care analizezi literatura lui Graham Greene. De ce ai ținut să pui povestea de familie față-n față permanent cu un dublu livresc? De ce nu ai putut să spui doar povestea tatălui și a familiei?

Andrei Gorzo: „Pentru că e atît de fantasmagorică, de rocambolescă, de bizară încît mi se părea că e aptă să producă ridicări din umeri așa, de una singură. Aveam nevoie s-o pun în contact cu ceva. Eu nu pot să spun cu autoritate povestea tatălui meu pentru că sînt multe lucruri pe care nu le știu sau nu le știu pînă la capăt sau nu știu dacă sînt așa. Și-atunci povestea nu putea fi decît povestea mea, inclusiv a mea copil, adolescent, cum eram cînd se întîmplau lucrurile astea și-a adultului nu cu mult mai luminat, nu cu mult mai puțin ignorant în care m-am transformat. Deci trebuia să fie povestea mea, a formării mele. Și-aici lecturile mele din adolescență din Graham Greene joacă un rol important, cu atît mai mult cu cît la vremea aia mi se părea că au legătură cu taică-meu, cu ce trăiam, cu ce se întîmpla în jurul meu, cu viața noastră cotidiană.”

Privirea cu care te uiți la viața părinților și a familiei tale e o privire lucidă, care încearcă să surprindă mai ales griurile, care nu judecă, nu pune la zid.

Andrei Gorzo: „Da, asta a fost intenția. O privire care se dorea în același timp lucidă dar nu resentimentară. Nu-mi doream deloc să fie genul de memoir în care autorul își ia de guler părinții. Nu că alți oameni n-ar fi îndreptățiți să o facă. Dar nu așa văd eu lucrurile. Eu mi-am iubit ambii părinți non-stop. Nu m-a încercat niciodată serios gîndul de a-i repudia de tot, oricît de exasperant și chiar înnebunitor mi s-a părut taică-meu în unele perioade ale vieții lui. Voiam să revendic legătura cu el, nu s-o repudiez. Dar în același timp nici prin cap nu-mi trecea să scriu o hagiografie. Nici nu pot să scriu așa ceva și viața lui chiar nu e material de hagiografie, indiferent cu cîtă afecțiune sau tandrețe ai putea s-o privești. Mă interesa într-adevăr o privire în permanență iubitoare dar care vede scamele și imperfecțiunile.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu

Un produs Radio România Cultural

Josh Payne on Overcoming Self Doubt, Prioritizing Family, and Discovering Purpose in Life-#005